Izgonirea din "Paradis" a lui Ghiocel şi-a Mirabelei

Pe la începutul anilor '70, deci în perioada de vârf a ceea ce a însemnat bunăstarea în vechiul regim, la iniţiativa şi cu sprijinul unui înalt demnitar comunist care avea soţia de prin partea locului, pe malul unui lac de la marginea judeţului Buzău s-a amenajat o mică şi cochetă bază de agrement.

Prin lanurile de porumb şi culturile de tutun a fost tăiat şi asfaltat un drum care lega luciul apei de şoseaua naţională. Perimetrul ales a fost delimitat de acele porumburi şi tutunuri cu nişte perdele de plopi şi sălcii, cu pietriş şi nisip dintre cele mai fine.

Lângă luciul apei a fost amenajată o batistă de plajă care era curăţată, greblată şi nivelată în fiecare dimineaţă. Pe uscat, plaja era completată de spaţii special amenajate pentru nudişti şi pentru cei care doreau să facă împachetări cu nămol. Plaja se prelungea cu o punte lungă de 50 de metri de care erau ancorate 30 de bărci ce se puteau închiria cu ora sau cu ziua. De asemenea, erau montate vreo 20 de duşuri la care apa rece şi caldă curgea 24 de ore din 24. Se mai găseau terenuri de volei, tenis şi aproximativ 25 de căsuţe tip camping dotate cu toate utilităţile.

La umbra plopilor şi a salcâmilor, se afla restaurantul aprovizionat întotdeauna la timp şi abundent cu toate produsele specifice. Grătarele cu peş­te, mici şi fleici sfârâiau de dimineaţă şi până seara, coloanele de fum se ridicau cu mult deasupra plo­pilor, anun­ţând participanţilor la traficul de pe şoseaua naţională că jos, în vale, vorba "o viaţă şi un destin" are acoperire deplină.

De cu zori şi până târziu în noapte, chelălăitul sticlelor de bere des­căr­cate şi încărcate în tiruri lungi concura muzica bună a celor dela ABBA şi Boney M care răsuna în bo­xele staţiei de amplificare. Responsabili vestiţi din alimentaţia publică a vremii s-au perindat pe aici, unii fă­când avere, alţii puşcărie, cei mai mulţi - şi una, şi alta.

Sâmbăta şi duminica se întâmpla un adevărat exod. Năvălea aici toată clasa muncitoare din oraşul aflat la 20 de km distanţă, cu şefi de secţii şi sectoare cu tot, care împărţeau sarcinile ca la serviciu: tu la bere, tu la mici, ăla la bărci, celălalt la peşte, şi aşa mai departe. Veneau oameni şi pe calea ferată, de la distanţe de 35-40 de kilometri.

De altfel, nici un mijloc de transport nu era discri­minat: tren, maşină, autobuz, bicicletă, căruţă cu cai, căruţă cu boi sau vacă stearpă, vestită cotigă cu un măgar şi cu două locuri sau spor­tivul per pedes apostolorum, toate aduceau pe malul lacului oameni însetaţi şi dornici de petrecere. Îşi întindeau corturile, păturile şi cearşafurile pe malul lacului, până hăt, departe de incinta amenajată, puneau berea la rece, încingeau grătarele... şi, "dă-i fălci", cum ar fi spus, de pildă, Iancu Caragiale.

Era prezentă, la purtător, toată isteria costumului de baie de pe meleagurile mioritice, de la cele croite după Neckerman-urile aduse pe sub mână din Occident, trecând prin cele aflate în superioritate numerică, confecţionate de industria de confecţii autohtonă, până la cămaşa de noapte cu pui şi slipul bărbătesc puţin destrămat în genunchi. Aceasta era atmosfera generală, cu participarea maselor.

Adevăratul paradis, scris cu un "P" mare cât Piramidele Egiptului, era aici pentru studenţii şi elevii din comunele învecinate, aflaţi în vacanţă. A lor era plaja de luni până sâmbătă. A lor şi a câtorva tineri din câmpul muncii, care îşi luau concediu de odihnă la începutul lunii iunie şi apoi şi-l prelungeau cu concedii medicale şi alte manevre până toamna târziu, când frunzele galbene ale plopilor le cădeau în cascade în paharele cu bere.

De luni şi până sâmbătă, viaţa pe plajă decurgea conform unor tabieturi şi obişnuinţe testate de obicei în ani mulţi de convieţuire. Deşi veneau din localităţi diferite, aici se alăturau altor grupuri construite după afinităţi sau preferinţe, pentru un joc sau altul.

Se jucau volei, fotbal sau tenis, cei mai mulţi preferând însă jocurile de tip salon, cu cărţi, whist, bridge, macao şi altele. Toate, cam în dorul lelii, fără patimă. Schimbau des taberele, se iniţiau reciproc unii pe alţii în tainele şi plăcerile jocurilor preferate. Nu existau proşti sau deştepţi cu pretenţia de a fi recunoscuţi ca atare, nici frumoşi sau deştepţi stabiliţi apriori. Fiecare căuta parcă să descopere şi să respecte ce e mai bun şi mai frumos la celălalt.

Evenimentele din lumea muzicală, topuri, formaţii sau melodii noi erau dezbătute cu lux de amănunte, cărţile în vogă erau împrumutate de la unul la altul şi citite de toţi. Odată, cineva a venit cu un best-seller al acelor vremuri - "Papillon", spu­nând că îl are împrumutat pentru două zile şi că nu îl poate da mai departe. Atunci s-au strâns toţi roată, unul citea cu voce tare, ceilalţi, lungiţi pe cearşafuri sau direct pe nisip, ascultau. Când cititorul obo­sea, altul îi lua locul, şi tot aşa, în două zile au citit cu toţii cele două volume ale romanului de aventuri.

Se înfiripau iubiri, se făceau şi se desfăceau prietenii, toate într-un silentio desăvârşit, deoarece fiecare ştia mai totul despre fiecare, şi orice discuţie ar fi fost de prisos.

În toată această vânzoleală amicitio - sentimentală, un cuplu s-a impus prin statornicie şi longevitate, stârnind ceva nedumerire şi invidie la în­ce­put, şi sfârşind prin a fi acceptat ca excepţia de care era nevoie totuşi. Ei erau Ghiocel şi Mirabela. Cupluri se făceau, se refăceau, se căsătoreau, plecau pe la casele lor, ei rămâneau aici, ca iubire centrală în jurul cărora gravitau pe diferite orbite alte iubiri periferice. Când vreunul avea invitaţi dintre colegii de facultate, mai întâi prezenta câteva cupluri de prin staţiune, apoi adăuga "iar aceştia sunt Ghiocel şi Mirabel", iar acela îi recunoştea, din alte povestiri. Deveniseră obiectiv turistic, mitul fondator al micului paradis dintre porumburi şi tutunuri.

Şi, într-o toamnă, telefoanele de prin oraşele unde erau împrăştiaţi cei care se bucurau de deliciile vieţii din micul paradis au sunat sumbru. Păcatul fusese făcut. Ghiocel s-a căsătorit cu altcineva.

Şi, împlinindu-se slova Scripturii, a urmat izgonirea din Rai. În anul următor, apele lacului au scăzut, lăsând între plajă şi luciul apei cam 150 de metri de nămol în care se mai vedeau paşii fericiţilor de altădată şi epavele a două bărci scufundate de multă vreme şi aproape îngropate.

Locul tirurilor cu bere a fost luat de nişte troşcalete pe trei roţi care, la intervale mari, aduceau câteva lăzi cu bere ce sfârâiau ca pe plită pe gâtlejurile oamenilor însetaţi de aşteptare. Grătarele stăteau aliniate şi reci lângă gardul de sub plopi, spurcate de găina­ţurile păsărilor ce îşi aveau cui­burile pe acolo. La duşuri nu mai cur­gea nici apa rece, darămite cal­dă, iar nisipul plajei era năpădit cu bălării.

Cei care hălăduiseră pe aici vreme de 15 ani s-au împrăştiat în lume, mărturisind lucruri parcă imposibile pentru acele vremuri. Ceva se întâmplase totuşi, şi anume: influentul demnitar comunist cu soţie din partea locului a picat în dizgraţia lui Ceauşescu, a fost marginalizat şi trimis la o altă muncă, de unde nu mai putea ajuta cu nimic. Cei care până atunci îi ciuguleau din palmă şi îi cântau în strună, acum se făceau că nu îl cunosc şi, conform obiceiurilor epocii, îi sabotau cu bună ştiinţă mica lui ctitorie.

După aproape 20 de ani, în multe oraşe din ţară, prin bucătării şi prin băi, prin tramvaie şi maşini oprite la stop, au sunat telefoanele mobile; şi dumicaţii au rămas neînghiţiţi, apele din băi au ajuns în sufragerii, maşinile au rămas înţepenite la stopuri, blocând circulaţia, iar pe alocuri, se spune că a plouat cu broaşte. Ghiocel şi Mirabela s-au căsătorit, venind fiecare din altă căsătorie unde ispăşiseră...

Şi atunci, Domnul şi-a amintit că odată deţinuse un picior de paradis prin cele tutunuri şi porumburi şi a zis să fie fix cum a fost. Şi, dintre be­neficiarii de altă dată, s-a arătat unul cu bani mulţi care a construit hotel şi restaurant cu piscine, şi toate câte se cer astăzi unui mic pa­radis, fie şi printre porumburi. Şi cum la începuturile fiecărei lumi trebuie să fie câte un Adam şi o Evă, după obiceiurile vremurilor pe care le trăim, s-au scos posturile la concurs. E musai ca el să aibă pectoralii lucraţi la sală şi Eva să expună la soare un bust siliconat. Iar noi, ăştia, fără locuri speciale în schemă, vom fi sigur şi noi pe-acolo, pentru că suntem mereu unde e vorba de un mic şi-o bere, o viaţă şi un destin.
George Anton, Berca - jud. Buzău