x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Juma de pâine de persoană"

0
Autor: Carmen Preotesoiu 08 Ian 2009 - 00:00

Valentina Anghel e din Olteniţa şi avea 10 ani în ianua­rie 1989. "Îmi aduc aminte de momentele de venire şi plecare de la şcoală. Erau cele mai înfricoşătoare, că în restul programului stăteam numai în clasă. Că atunci băieţii ne băteau cu bulgări, pe mine mai puţin, că eram comandant de detaşament. Oricum, ne puteam alerga în clasă în voie, învăţătoarea nu prea îşi bătea capul cu noi.



Nu mă pot lăuda că am avut o învăţătoare adevărată, mai mult am avut noroc cu mama mea. Învăţătoarea noastră înţelegea prin tema pentru acasă şi de învăţat acasă doar copierea pe caiet a lecţiei din carte. În realitate n-aveam niciodată nimic de învăţat. Iar mamei nu-i venea să creadă una ca asta, aşa că mă punea să învăţ, indiferent ce zicea tovarăşa.

Tovarăşa noastră era destul de în vârstă, de fapt se ştia că noi suntem ultima ei generaţie. Probabil şi de aici lipsa de preocupare. La orele de sport ieşeam în curte şi ne alergam. La orele de muzică, eu şi cu două colege – Mirela şi Cornelia – veneam în faţa clasei şi le predam colegilor noştri ceea ce învăţam noi la cercul de muzică de la Clubul Pionierilor.

Tovarăşa noastră iubea însă atenţiile. De Crăciun şi de An Nou trebuia să te duci cu cadoul. Şi aveam destui co­legi ai căror părinţii îşi permiteau. Aveam un coleg al cărui tată lucra pe tir şi făcea drumuri în Germania. Mama altuia avea o florărie, iar mama unui alt coleg lucra la pâine. Şi nu era puţin lucru, pe vremea când toate erau pe cartelă, iar fiecare membru de familie avea dreptul doar la jumătate de pâine. Şi uite-aşa ajungeam noi să fim aproape jumătate de clasă premianţi cu coroniţă.

Că am menţionat de cartelă, da, aşa era. Şi cel mai mult uram că noi – care eram trei în fami­lie – trebuia să luăm o pâine şi jumătate şi, de câte ori mă duceam eu, tanti de la magazinul de pâine găsea numai jumătăţi deja tăiate, arse sau uscate. Şi mai şi stăteam la coadă, mai ales dacă se întâmpla să se termine pâinea exact atunci şi următorul transport era pe drum. Parcă şi văd maşina parcând la intrarea din spate de la Gospodina. Aşa se numea magazi­nul alimentar principal din centrul oraşului. Blocul nostru era undeva destul de aproape, iar de la geamul de la dormitor aveam vedere fix spre zona respectivă. Şi dacă se mai şi zărea un început de coadă, era evident că trebuie să ne grăbim dacă vrem să apucăm mai mult de două portocale.

Cred că întotdeauna portocalele mi se vor părea mult mai gustoase iarna şi de câte ori voi cumpăra banane îmi voi aminti de vremurile în care le puneam la copt pe şifonier. Pe-atunci nu aveam portocale decât iarna, de Sărbători. Tata mi le descojea frumos, cu grijă, astfel încât din coajă să rămână o floare cu şase petale, pe care o păstram multă vreme ca să miroasă frumos în casă.  Oricum, se dădea cu raţia, dacă nu mă înşel un kilogram de persoană. Şi să vezi scandal când erau la rând mai mulţi membri ai aceleiaşi familii, că, deh, într-un oraş mic, toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

Dar eram obişnuită cu cozile. La noi în oraş nu erau gaze, aveam butelie. Cea mai importantă coadă. Centrul de butelii era undeva mai spre marginea oraşului, lângă autogară, şi erau anumite zile în care venea maşina cu butelii.

Mai ales iarna, rândul la butelii se forma cu o seară înainte. Se ducea lumea şi lăsa un scăunel, o sacoşă, un semn că a doua zi dimineaţa, cu noaptea în cap, va veni la rând să cumpere butelia fără de care nu avea nici căldură, nici apă caldă, nici cozonaci, nimic în iarna aceea.

Noi aveam şi o sobă în dormitor. Una din tablă, pe lemne. De la ea era să ia foc şi cutia de lemn a televizorului. Dar, deşi uşor afumată, televizorul nostru alb-negru «a văzut» şi Revoluţia. Ce frig era în casă pe-atunci! Îmi amintesc şi acum că veneam de la şcoală şi mă băgam direct în pat. Şi îmi scriam temele învelită bine, ţinând caietul pe genunchi şi uneori având chiar mănuşi în mâini.

Eram copil. Şi la mine venea Moşul – mă rog, Moş Gerilă. Mama făcea prăjituri. Aveam o colegă de clasă şi vecină de scară totodată a cărei mamă lucra la un laborator de prăjituri şi mâncam pe săturate lapte praf. Eram un copil şi mă bucuram de copilărie, aşa cum era ea. Cu coadă la pufarine, cu stat la rând la brânză şi pui, până vine mama de la muncă să îmi ia locul, cu joacă în faţa blocului, cu bătăi de bulgări, cu mers la bâlci, cu dat cu sania, cu colinde şi sărbători.  La acest ultim capitol nu pot să spun că am excelat. Ba, dimpotrivă. Oricât au încercat părinţii mei să mă trimită la colindat, n-am vrut şi pace. Poate mi se părea un altfel de cerşit, poate îmi era ruşine, poate nu aveam nevoie de covrigii altora, cert e că nu m-am dus să colind. Nici cu Steaua, nici cu Pluguşorul, nici cu Sorcova.

O singură dată, în noaptea de Revelion din acel an, pentru că am făcut Revelionul cu naşii noştri, părinţii ne-au trimis pe mine şi pe fata naşilor – de aceeaşi seamă – să mergem la sorcovit. Am acceptat să intru doar în casele prietenilor de familie, în rest am stat în faţa blocului şi am aşteptat sperând că în sfârşit ne putem întoarce acasă.

Mama se pregătea mereu din timp. Şi face cele mai bune prăjituri din lume. Şi chiar dacă eram noi cei care mergeau în vizită, nu plecam niciodată de-acasă cu mâna goală. Şi petrecerile se întindeau până după miezul nopţii. Mai ales că atunci şi începeau destul de târziu. Părinţii mei lucrau în schimburi şi lucrau şi sâmbăta. Îmi amintesc că şi dacă erau schimbul doi şi ajungeau acasă la 10 seara ne pregăteam în câteva minute şi ne grăbeam să apucăm să spunem «La mulţi ani!» în ziua potrivită. Îmi amintesc cu drag de acele momente, oricât de ciudat ar suna acest lucru. Pentru că îmi amintesc de multă muzică şi dans, şi voie bună. Parcă şi văd. Mai toată lumea avea o masă mare pe care o intindea în mijlocul sufrageriei, undeva pe mobilă era un pick-up, o grămadă de discuri cu muzică – mai ales populară, şi de fiecare dată se încingea hora în jurul mesei. Bătăi la sârbă, chiuituri la horă şi urlete la cântece de jale. Nu îmi amintesc să fi spus vreodată cineva: «Mai încet, că ne aud vecinii!» sau să fi venit vreun vecin să ne spună să nu mai facem atâta gălăgie. Toată lumea petrecea la fel."

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de