x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La meditaţii am învăţat "cum se dă"

0
Autor: Adriana Oprea-Popescu 11 Feb 2009 - 00:00

Eram elevă în ultimul an la un liceu de mate-fizică într-un oraş din pro­vin­­cie. Inevitabil, urma să mă îndrept spre o facultate cu profil real, deşi vi­­sul meu era să scriu.



Păstrez şi acum, ca pe un talisman, autograful pe care mi l-a dat scriitorul Ion Grecea, pe când eram la şcoala generală, "cu u­ra­­rea de a ajunge scriitoare". N-am ajuns. În 1989, cei care mer­geau spre Facultatea de Litere erau etichetaţi drept "inadaptaţi".

Avuse­sem o dis­cuţie cu profa de română, eu ex­pu­nân­du-mi în termeni simpli şi plini de suspine himera de a merge spre uman, ea aducându-mă brusc cu pi­­cioarele pe pământ şi retezându-mi ce­rul: "Adriana, da’ tu ai mâncat ma­tematică şi fizică pe pâine. La Po­li­teh­­nică vei intra din prima!". Eram di­­recţionată. Şi cum felia de pâine pe care trebuia să o înghit pentru ad­­mi­tere se dovedea uriaşă, aveam nevoie de un surplus de matematică. Şi de fizică.

În ia­nuarie ’89 am început me­­ditaţiile. Cu aceiaşi profesori pe care-i aveam la orele din liceu, că doar nu s-a inventat ieri apa caldă... Mergeam la ei acasă, câte două ore pe săp­tă­mâ­­nă, în grup organizat de câte doi-trei ele­vi. Colegii de liceu cu părinţi mai po­tenţi făceau naveta la Bucureşti şi me­ditaţii cu profesori universitari. În vi­ziunea noastră, ei erau "ca şi intraţi".

Tră­geam tare, ca nebunii, manualul devenise simplu ca o carte de colorat, făceam probleme din "gazeta mate­ma­­tică" şi din culegeri ciudate. În­vă­ţam rezolvările după tipare – "Âsta e exerciţiu de tip A, ăsta e de tip B". Erau pro­bleme care se dăduseră la oli­m­piadele naţionale şi internaţionale, dar nouă ni se forţa genialitatea. Ca să devenim "ca şi intraţi".

La fiecare sfârşit de lună, lăsam plicul pe masa profesorului. Un plic la mate, alt plic la fizică. Când mama nu mai găsea plicuri prin casă, împătuream banii într-o hârtie, să nu se vadă. Mă leşina momentul, mi se părea că-mi umilesc profesorii, care a doua zi de dimineaţă erau dumnezeii catalogului meu. Nu-mi însoţeam gestul lăsării plicului de nici o explicaţie, pândeam mo­mentul în care meditatorul se pre­fă­cea absent la ce e în jurul lui şi-l pasam pe-un colţ de mobilă.

Apoi o zbugheam pe uşă, eliberată de povară şi umilită de gest. Atunci cred că am învăţat pentru prima oară "cum se dă" în România. Datul era o povară pentru ai mei, erau muncitori şi făceau un efort uriaş în fiecare lună ca eu să devin ingineră. Am fost "ca şi intrată", am reuşit la Politehnică din prima, în fruntea listei de la Facultatea de Utilaj Tehnologic, pe care am abandonat-o apoi, după trei ani în care am mâncat pe pâine geometrie descriptivă, organe de maşini şi alte materii nedigerabile. Ca să trăiesc din scris. Iar astăzi, în ciuda meditaţiilor făcute la nivel olimpic, nu mai ştiu să rezolv nici măcar o integrală simplă...

Serviciul de email marketing furnizat de