Lagărul cu piersici

"Mergem să luăm copilul!". Tonul tatei nu admitea negare sau întâr­ziere. Zgâtie de fată, m-am înghesuit repede către uşă, ca nu cumva să mă lase acasă şi să ratez aventura.

Nu­mele satului, Gura Padinii, suna a basm în mintea mea de copil şi ideea unui tărâm al piersicilor, care aşteptau numai gura mea nătăfleaţă ca să pice, mă obseda încă de o săptă­mână, de când auzisem unde plecase soră-mea "în tabără".

"Eram li­ceană şi proaspăt utecist. Aştepta­sem cu nerăbdare să ajung la liceu. Uni­forma albastră, faptul că apar­ţineam unui grup de adolescenţi, totul mă emoţiona. Utecist însemna şi să mergi în tabere. Nu tabere de relaxare, ci de muncă. De altfel, toată munca în perioada de vară se desfăşura cu elevi care erau scoşi de la ore.

Fireşte, asta era ceva bine văzut de conducerea Partidului Co­mu­nist, de reprezentanţii lui locali. În iunie 1989 am mers la cules de piersici într-o localitate de pe malul Dunării, unde era o mare plantaţie de piersici. Eram trimişi de liceu, deci eram cam 200 de elevi din clasele a IX-a şi a X-a.

Dimineaţa am fost conduşi de părinţi la autobuzele care aşteptau să ne ducă spre tabăra unde credeam noi atunci că o să ne aştep­te, în afară de muncă, şi seri frumoase, cu focuri de tabără şi dis­tracţie. Aşa cum socoteala de acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg, totul s-a transformat într-un coşmar în care nişte adolescenţi au trăit zile de condamnaţi în lagărele de concentrare. Prima dezamăgire, după un drum obositor cu autobuzul care trăn­cănea la fiecare curbă, a fost faptul că era o tabără absolut izolată de restul lumii.

După ce am coborât din autobuz cu bagajele, am des­coperit că «dormitoarele» erau de fapt nişte hangare de vreo 100 de paturi su­prapuse, fară nici o sursă de apă, fără toalete. Singurul robinet trona în mijlocul curţii şi singura clădire mai de Doamne ajută era cantina. Ne-am gândit că poate mâncarea o să fie gustoasă, uitând de restul de neajunsuri.

Prima zi a trecut mai uşor, oboseala fizică şi entuziasmul tineresc ne făceau să ne gândim că nu poate fi totul foarte rău. Seara am avut parte de o masă simplă, chiar săracă. Dar cum mulţi dintre noi aveam încă pacheţelele puse de părinţii grijulii, atunci nu a contat prea mult.

Coşmarul a început a doua zi de dimineaţă, cu o sonerie care ne-a trezit la 5:00, pentru toaletă şi pentru masă, ca mai apoi să înceapă ziua de muncă propriu-zisă. După o cană cu ceai fără nici un gust şi două felii de pâine cu margarină şi câteva urme de gem, am fost adunaţi în curte pentru repartiţia pe grupe de lucru. Atunci ni s-a fixat şi norma de lucru. Trebuia să adunăm, în nişte lădiţe special construite, piersicile ajunse la maturitate. Norma de efectuat era de 200 lădiţe pe zi.

Pentru nişte copii de 15 sau 16 ani, toată această normă era o muncă titanică, trebuia să mergi cu lădiţa după tine prin plantaţie, să culegi piersicile aplecând crengile pomului, apoi să-ţi cari lădiţa plină la o remorcă unde ţi se trecea în caiet de către supraveghetor, unde se cerceta şi calitatea fructelor. În soarele arzător de iunie, cu pi­cioarele în nisipul fierbinte, obo­siţi, nemâncaţi, cu spaima că nu putem reuşi să culegem atâtea fructe încât să terminăm norma zilnică, am început să ne simţim rapid ca într-un coşmar. La prânz aveam o mică pauză de două ore în care mergeam să luăm masa şi să ne întindem puţin.

Porţile taberei nu se deschideau decât atunci când noi plecam la muncă sau când intrau şi ieşeau maşinile de apro­vizionare sau maşinile şefului de la UTC-ul ju­deţean, un tovarăş care, de câte ori venea, avea o atitudine poruncitoare pentru elevii de acolo şi profesori de asemenea. Nu exista nici un mijloc de a anunţa pe cineva despre ce se întâmpla în tabără, telefon exista numai la poşta din localitate, iar noi nu eram lăsaţi să ieşim din tabără. Singura legătură cu exteriorul erau cei câţiva localnici care lucrau la bucătăria din tabără sau la birourile de acolo. Aşa a trecut prima săptămână, până când unul dintre profesori a reuşit să meargă în week-end acasă şi să anunţe câteva familii de condiţiile mizerabile în care eram ţinuţi".

"Îndrăzniţi să intraţi şi vă târăsc la miliţie! Ştiţi cine sunt eu?". Ochii ieşiţi din orbite ai individului care îşi pusese spatele drept pavăză a lacătului de pe poartă urlau ameninţări mai grave. "Vă chem la partid. Sunt secretarul judeţean al UTC!". "'Tu-ţi secretarul... Dă-te la o parte că dau cu maşina peste tine!". O dată cu înjurătura scăpată, tata s-a întors către maşină şi a deschis portiera, să urce. Iţită printre scaunele din faţă, holbându-mă prin parbriz, înlemnisem cu mâinile încleştate în spătarele scaunelor.

Pierzându-şi subiectul concentrării, privirea vajnicului secretar de partid a căzut pe plăcuţele de înmatriculare ale Negruţei, aşa cum hotărâsem să alintăm Dacia noastră neagră. 1-DB-101. Numere "mici"! Partidul! Conştiinţa atâtor ani, în care spatele încovoiat în faţa mai-marilor judeţului şi ai partidului îi salvase mereu scaunul, l-a lovit brusc. "Aaaa, să trăiţi, haideţi, intraţi. Mă iertaţi, n-am ştiut. Vă conduc eu..." În urma Negruţei, pe lângă spatele încă plecat al secretarului judeţean, au trecut şi celelalte câteva maşini cu părinţi ai altor colegi de suferinţă de-ai soră-mii. Nu a mai îndrăznit să le oprească.

Tata era muncitor şi maşina de-abia o cumpărase, "de ocazie", din Dâmboviţa. Nu apucase încă să o înmatriculeze şi să-i schimbe numerele "mici" pe care le avusese fostul proprietar.