Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Sunt o româncă căsătorită în anii ’70 cu un italian. «Prost căsătorită». Am avut de-a face încă de atunci, din anii comunismului, cu mentalităţi încuiate, cu rasism şi lipsă de cultură. Unica mea bucurie au fost copiii mei. Fiica mea cea mare, ca o ironie a sorţii, e învăţătoare la Roma şi e tare mândră. Acum are şi elevi români, cu care vorbeşte în româneşte.
Anul 1989 a fost un an diabolic pentru mine. Aveam părinţii la Brăila, bătrâni şi bolnavi. Am sosit la ei cu fiul meu, care avea la vremea respectivă 13 ani. Am ajuns seara târziu şi încă mă aflam sub teama aceea de «omul negru care suge sângele». De la gară până acasă am făcut o cursă de 10 minute, pentru că mă temeam foarte tare pentru băiat.
Acasă, tatăl meu era foarte bolnav. Într-o seară a venit Salvarea şi mi-au reproşat că nu vedeau să-l consulte pe tata, pentru că erau becurile din casă prea slabe. Nu găseam să schimbăm o butelie, nu găseam nici mâncare ca lumea. Cumpăram un fel de salam uscat, iar la restaurant ce puteai comanda era ciorbă de fasole şi mămăligă cu peşte.
Ţin minte că băiatul meu s-a zgâriat într-un fier, iar când l-am dus la spital l-am învăţat să nu vorbească în italiană că ne cereau bani mulţi. Ca să-l consulte, l-au pus pe băiat pe o masă cu sânge uscat şi multă mizerie. Lumea era foarte obosită de acest fel de tratament, de viaţa aceasta.
Când am plecat la Bucureşti, pentru a ne întoarce în Italia, o cameră la hotel costa 700 de dolari. Iar cei din hotel s-au luat de băiatul meu, că râdea şi alerga. Eu l-am apărat şi le-am spus că îl voi aduce cândva în România, când nu va mai fi Ceauşescu. Din păcate, deşi Ceauşescu nu mai e, s-au schimbat foarte puţine lucruri, iar de bine au parte doar anumiţi oameni. România, curaj!"
Niculina Mircea
Citește pe Antena3.ro
