Mai bine mort, decât gratis la stat

Părinţi sau rude la ţară – singura so­lu­ţie pentru supravieţuire în Clujul anului 1989. În magazine nu găseşti nimic. Sau aproape nimic.

La în­ce­pu­tul anului, bătaia pe pâinea "raţionali­zată" e mare, carnea, ouăle şi laptele le găseşti doar dacă la 4:00 dimineaţa te afli în faţă la "Mioriţa", singurul magazin din centru unde mai şi "prinzi" câte ceva, cu puţin noroc şi ceva forţă fizică cu care să împingi "pioniereşte" persoanele din faţa ta, poate-poate ajungi mai repede la tejghea, înainte să se termine marfa.

Noroc că nu e iarnă grea, ca aceea din ’85, iar statul la coadă e suportabil. Noţiunea timpului pierdut nu există. Învoirile şi concediile medicale sunt în floare, iar biletele de acest gen curg contra unei sticle de ţuică, a bonurilor de ouă, carne sau ulei, sau, pentru fericiţii care au pe cineva "la ţară", contra produselor aduse de acolo. Dar nici acolo nu mai e ce-a fost...

În 1989 ai drept asupra găinilor din ogradă şi, poate, dacă mai ai cu ce-l hrăni, a unui purcel în coteţ. Vitele sunt proprietatea statului, din mo­men­tul în care fac ochi pe lume. Ve­terinarul trebuie anunţat obligatoriu, iar animalul este însemnat, luat în evidenţă. Să tai un viţel, chiar dacă este proprietatea ta şi ai obligaţia să-l creşti din puţinul pe care îl câştigi, luând cotă de la CAP, asta e interzis. Dacă-l tai, faci puşcărie. Dar nici fără laptele pe care îl mai puteai avea în gospodărie nu se poate. O văcuţă ajunge să hrănească trei-patru fa­mi­lii, câteva găini mai dau speranţă la două-trei generaţii de copii şi nepoţi, pentru că, spre deosebire de "practica" silită pe câmpurile şi ogoarele pa­triei socialiste, "cota" de CAP e măcar plă­tită şi la ea se mai adună, "în clacă", şi copiii orăşeni.

Pe Valea Arieşului şi Valea So­me­şu­lui, ţăranii au un adevărat cult pentru vitele lor. Cândva, cu mult înainte de cei 50 de ani de "lumină socialistă", vi­te­le din ogradă erau subiect de mândrie şi de competiţie, dar şi semn de prosperitate. O vită în ogradă însemna că muncile câmpului se fac "în regie proprie" şi că îţi poţi ajuta şi vecinii. Motiv pentru care, chiar şi în comunism, şi în condiţiile în care oamenii abia aveau din ce hrăni câteva găini din cota pe care o primeau pe munca lor la CAP, tot se străduiau să ţină şi vite în gospodărie. "Îţi era frică să nu te pârască vecinul că ai tăiat viţelul. Era mare risc. Însă, pentru că nu mai aveau din ce-l ţine, ce-i da de mâncare şi pentru că nici nu puteau dispune de animalele lor, sub ame­nin­ţa­rea cu puşcăria, oamenii, de cum se năştea viţelul, îl omorau. Îi trăgeau o pungă de plastic peste bot şi îl sufocau, apoi raportau că a fost fătat mort", îşi aminteşte clujeanul Viorel Găvrea. În sat, tradiţia de a tăia un viţel atunci când sacrifici porcul era veche de când lumea. Carnea de porc, amestecată cu cea de viţel, face un cârnat nemaipomenit, echilibrează gustul şi cantitatea de grăsime.

"S-a întâmplat ca, în iarnă, să tăiem porcul. Viţelul am hotărât să-l tăiem noaptea, pe întuneric, când nu ne vedea nimeni. Era prea periculos şi nu stăteau la negocieri cu tine, dacă erai prins. Până dimineaţa, viţelul era deja tranşat, locul curăţat. Fiul meu avea pe atunci 5-6 ani şi ţinea morţiş să vadă sacrificarea porcului. Am dormit câteva ore, apoi, devreme, am trecut şi la tăierea porcului, pentru a nu da de bănuit vecinilor care ştiau că urmează să sacrificăm godacul. Fiul meu s-a trezit şi el, în timp ce în­col­ţeam animalul spre tăiere. Purcelul fu­gea prin faţa ogrăzii. Pe jos, prin toa­tă curtea era zăpadă proaspăt căzută. Fiul meu la un moment dat, ne­du­me­rit, a întrebat cu voce tare dacă deja am tăiat porcul. I-am spus că nu. La care el, cu perspicacitatea unui copil, a întrebat: «Dacă nu l-am tăiat, de ce e sânge pe jos şi porcul e tot în pi­cioa­re?». Ţin minte că unul dintre bărbaţii cu care eram la tăiatul porcului şi care ştia ce s-a întâmplat în cursul nopţii a răbufnit: «Du-te de-aci’, copile, că mă bagi la necaz şi înfund puşcăria», şi s-a repezit să-l gonească", po­ves­teş­te Viorel Găvrea.

Cei care nu puteau ascunde ori creş­te viţelul preferau să-l omoare. De mul­te ori, îşi amintesc ţăranii ardeleni de pe Valea Someşului, omorau ani­ma­lul şi omul plângea alături. Mai ales dacă gospodarul făcea parte din ge­neraţia celor care trăiseră în libertate. Să omori fără vreun folos şi rost vita care-ţi slujea pământul era un sacrile­giu. Dar în vremurile de in­ten­să stră­lucire comunistă şi socialistă, în ulti­mul său an de existenţă, acest sa­cri­le­giu era la ordinea zilei, iar me­dicii vete­rinari închideau ochii. Dacă nu te ve­dea nimeni, nici nu te auzea nimeni. Era mai sigur pentru toată lumea.