"Mâncam untură pe pâine şi hrean ras cu mult zahăr"

Mariana Andone este o femeie care s-a zbătut mult, care a plecat de acasă, dintr-o localitate doljeană, când era doar o fetiţă care abia îşi terminase liceul.

"Am venit la Bucureşti să vânez câinii cu covrigi în coadă. Nici acasă nu puteam să rămân. Nu aveam nici o perspectivă. Am avut o cunoştinţă care m-a ajutat să mă angajez la o întreprindere mare, pe post de contabil, pentru că terminasem Liceul Agricol şi eram doxă de contabilitate agricolă, care e una dintre cele mai cumplite!

Aici, cu un salariu de 1.200 de lei bani în mână, plăteam chirie 500 de lei la o bătrână, aproape de întreprindere. Mâncam la cantină cu 134 de lei abonamentul pe lună, la comun, de luni până sâmbătă, numai la prânz. La special costa 150 de lei şi nu-mi permiteam. 16 lei erau mari! Restul zilei şi duminica îmi făceam pacheţel şi încropeam ceva, fără să gătesc, pentru că gazda nu mă lăsa la aragaz. Butelia costa! Dar era bine şi aşa! Îmi cumpăram câte ceva de îm­bră­cat, pentru că nu prea aveam decât strictul necesar. Eram tânără şi-mi doream multe, mi se părea că, dacă îmi rămân 500 de lei, eram cineva. Niciodată nu am fost mână spartă!

După ce mi-am cumpărat palton şi cizme pentru iarnă, m-am înscris la CAR, la îndemnul unei colege mai în vârstă, şi am început să depun câte 200 pe lună. Am intrat în partid, tot la îndemnul cuiva şi, după doi ani, am primit repartiţie pentru o garsonieră la căminul de nefa­mi­lişti. A fost cea mai mare realizare de până atunci. Aveam casa mea! M-am dus s-o văd! Ce dacă nu avea gaze şi trebuia să gătesc la un aragaz electric, plăteam curentul foarte puţin, pentru că restul era suportat de întreprindere. Încălzirea era la calo­rifer, aveam o baie compusă dintr-un vas de WC şi o chiuvetă la care era un robinet prevăzut cu duş. Făceam duş direct pe podea, unde era scurge­rea. Şi ce dacă? Era bine, aveam aproape tot ce-mi trebuia. Numai mobila, aragazul şi un fri­gider... şi un dulap... pe astea nu le aveam.

În seara aia, când mi-au dat cheile, am dormit acolo, pe lino­leum, lângă priza aragazului. Dimineaţă, când am văzut că nu mă dă nimeni afară, şi la prânz, când m-am dus acasă, am deschis cu cheile pe care le primisem şi... nu mă alunga nimeni, abia atunci am crezut că este a mea! Eram atât de fericită! Prima întreţinere plătită, reţinută pe statul de plată, mi-a părut o depunere la CEC, nu o datorie plătită! Mi-am cumpărat aragaz cu banii jos, 325 de lei. Şi acum am bonul pe undeva, prin acte!

Pe baza fondului depus la CAR am dat avans şi am făcut rate, mi-am cumpărat un recamier, un şifonier cu două uşi, un dulap de bucătărie şi un frigider. Nimic nu era mai preţios ca garsoniera mea! Acum a trebuit să dau dovadă de multă răbdare şi cumpătare în toate. Îmi rămâneau foarte puţini bani. Dar m-am descurcat! Şi ani la rând am făcut tot felul de «mişcoloanţe» ca să mă pot menţine, fără datorii, dar, mai ales, să nu mă ştie nimeni cât de greu îmi este. Să nu mă întrebaţi probleme de familie sau mult mai personale!", suspină Mariana, pierdută undeva în amintiri. "Pentru că nu eram că­să­torită – continuă ea –, îmi făceam concediile numai toamna şi primă­vara, când cei cu copii nu plecau în vacanţe. Şi rămâneam acasă! Mai bine! Nu cheltuiam.

Pentru că în ultimul timp se re­dusese drastic consumul de curent, a trebuit să-mi schimb aragazul şi mi-am cumpărat butelie, pe bază de tabel, prin sindicat. Am strâns ban pe ban, pentru că butelia nu se dădea în rate, şi am cumpărat alt aragaz, ăsta în rate. Salariile s-au mărit, pentru că aşa era atunci, dar şi cheltuielile au crescut. Au fost perioade în care cu două zile înainte de salariu mâncam untură pe pâine şi hrean ras făcut cu mult zahăr, ca să nu mă ardă la sto­mac. Dar nu mă lăsam, strân­geam banii. Colegii mă considerau ne­bună după bani.

M-am înscris, prin sindicat, ca să primesc şi eu o garsonieră confort I, pentru că acolo, la căsuţa mea, la bloculeţul meu, se mutaseră mulţi ţigani care făcuseră schimb cu unii dintre vecini. Se transformase totul într-o cocină şi un balamuc. Mizerie, zgomot şi mul­tă spaimă, pentru că ăştia te tâl­hăreau ziua în amiaza mare. Aveai o căciulă de blană, din aia căzăcească? Âla erai! O purtai de dimineaţă până seara, când ţi-o smulgeau ţiganii de pe cap! Chiar şi plasele ţi le smulgeau. Dacă aveai un salam, o costiţă, ceva sau un lănţişor din aur la ve­dere, nici că rămâneai cu ele. Mă să­tu­rasem până peste cap! Aşteptam cu inima strânsă un semn de la sin­di­cat! Mi-am pus şi eu pilele în miş­care. Se măriseră salariile. Strân­geam bani în draci, la CEC şi la CAR. Făceam economii «la sânge» şi po­teci adânci pe la uşi.

A venit Revo­luţia! M-a cuprins groaza! Toate s-au zăpăcit, nimic nu mai era la locul lui! Dar am primit casă! Iar datorii, iar rate, dar aveam o casă normală, între oameni! Nu s-a desfiinţat CAR-ul, aşa că mi-am mobilat apar­ta­mentul. Două ca­mere! Un alt vis împlinit!

O să ziceţi c-am înnebunit, dar un alt vis al meu, ascuns în fundul sufletului, era să fac facultatea! Doream din tot sufletul să obţin diploma de economist! Ştiam că sunt mult mai bună decât multe dintre colegele care aveau diplomă! Dar eu nu aveam! Şi, mi-am spus, acum a sosit momentul să dovedesc asta! Mie şi celor care... Dar să nu intrăm în meschi­nă­rii, între oameni meschini!

Am terminat facultatea, cu măgării suportate din partea foştilor colegi… Acum sunt, dintr-un punct de ve­dere, un om realizat! Viaţa este grea şi azi. Acum mergi pe sârmă! Cum? Bine! Nu ai stabilitatea locului de muncă! Acum eşti «fiul ploii», vorba nepotului meu! O să spuneţi: tu vor­beşti, care ai fost membră de partid, adică o comunistă? Nu, n-am fost comunistă, nici nu ştiam cu ce se mă­nân­că. Am profitat, altfel mi-ar fi fost şi mai greu! Eram singură! Şi... mulţi, foarte mulţi au fost la fel."