x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O presimţire în noiembrie

0
Autor: Irina Munteanu 05 Dec 2009 - 00:00
"Au miros?", şi-a strecurat sfios întrebarea bătrânul care stătea lângă mine, în microbuzul 505. Am ezitat un pic, apoi i-am răspuns că da, crizantemele mov pe care le ţineam în mână miroseau.

"Am şi eu în curte. Numai tufănele albe. Când le culegi şi le pui în vază ţin aşa, nescuturate, şi câteva săptămâni. Eu acum vin de la biserică. După slujbă, da'... am băut vreo două rachiuri." Am vrut să aflu de ce a venit la biserică în Bucureşti, dacă stă în Cornetu.

Iar moş Ion, Neluţu, aşa cum îl alintau odată cei dragi, a început să îşi aducă aminte de o zi de noiembrie de acum 20 de ani. "Eu sunt din Iaşi, dintr-un sat, şi acolo vremea e mai întârziată decât aici cu vreo două săptămâni. Mai aveam pe câmp nişte coceni de porumb şi în ziua aia trebuia să îi aducem acasă. Eu lucram atunci la combinatul de fibre sintetice din Iaşi, eram maistru sau maestru... aveam în subordine 3.000 de oameni. Se muncea acolo în foc continuu, nu se oprea combinatul decât o dată la şase luni, pentru revizie, şi, după o săptămână, reîncepea totul."

Face semn spre spatele microbuzului, se uită cu coada ochiului şi zice şoptit: "Aveam în echipă nişte din'ăştia... nişte ţigani. Eu mă înţelegeam bine cu toată lumea, şi mă înţelegeam şi cu ei. Sâmbătă de dimineaţă veneau la mine şi se rugau să-i învoiesc, că se duceau să cânte pe la nunţi. Le ziceam: «Până când? Până marţi?», dar le dădeam drumul. E adevărat, veneau şi ei după aia la mine cu ceva. Şi la nunta mea au cântat... am dat 5.000 lei la formaţie." Îi aduc aminte că spunea ceva despre o zi de noiembrie. "Da... în ziua aia am luat căruţa şi m-am dus la câmp cu tata. Soţia mea trebuia să vină şi ea în sat mai târziu, cu fratele meu cu maşina.

Ea era profesoară de limba şi literatura română, dar eu câştigam de trei ori mai mult decât ea. Ar fi vrut şi ea să intre la muncă în combinat, dar până la urmă s-a lăsat păgubaşă. Era greu, lucram cu amoniac şi ăsta e toxic. Am luat cocenii, i-am adus acasă, şi mama, repede, să ne pună masa. Mama era o gospodină foarte bună... «Gospodin» înseamnă «domn», dar gospodină înseamnă că mama făcea o mâncare excepţională. Dar eu simţeam ceva şi nu puteam să pun nimic în gură... stăteam şi aşteptam nu ştiu ce... parcă aveam o presimţire rea... După-amiaza târziu, la poarta noastră a venit un miliţian. L-am întrebat direct: «Sunt încă pe stradă sau la morgă?». Atunci, în ziua aia, am pierdut-o pe soţia mea dragă. Astăzi, i-am făcut o pomenire la biserică. Da', am băut după aia vreo două rachiuri". Am coborât amândoi la intrarea în Cornetu; moş Ion mi-a sărutat mâna şi mi-a zis: "Să ştiţi, domniţă, eu n-am fost un oarecare, am fost conducător de oşti!"
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de