x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Păcăliţi cu mâncare pentru a nu merge la manifestaţia anunţată prin fluturaşi

0
Autor: Cristinel C. Popa 14 Dec 2009 - 00:00
Studenţilor ieşeni li s-a blocat accesul către Piaţa Unirii. Luna decembrie 1989 a fost una agitată pentru Iaşi. Viaţă din ce în ce mai grea, răbdare tot mai puţină pentru a suporta ne­ca­zu­rile. Iz de răzmeriţă se simţea pân­ă şi în aer. De altfel organele de represiu­ne au fost prevăzătoare şi în comple­xul studenţesc Codrescu au mers chiar şi au distribuit casete video pentru ca studenţii să urmărească filme şi astfel să nu iasă în stradă să ia parte la manifestaţie, la încercarea de re­vol­tă.

"Dificilă era viaţa şi pentru stu­denţi: ore multe, până şi sâmbăta, cursuri până în pragul Ajunului Cră­ciu­nu­lui, frig în cămine, mâncare proas­tă. Unii au aflat din fluturaşii az­vâr­liţi prin oraş că se pregătea ceva la 14 decembrie. Alţii nu au ştiut la timp, ci abia după aceea. Dar pentru toţi ziua aceea a fost una în care s-a simţit că se apropie schimbarea. Ca să-i ţină pe studenţii din complexul Tudor Vla­dimirescu (unul dintre cele mai mari din ţară, departe de Piaţa Unirii, locul unde trebuia să aibă ma­ni­fes­taţia), dar nu numai pe ei, ci şi pe locuitorii din alte cartiere ale oraşului s-a recurs la diferite mijloace: mai în­tâi, mijloa­cele de transport în comun, şi aşa puţine şi mereu aglomerate, n-au mai circulat deloc prin zonă timp de şase ore.

Apoi, toate magazinele din campus au fost aprovizionate cu pro­duse alimentare considerate ra­ri­tăţi la acea vreme: portocale, ciocola­tă, unt şi pui. În plus, o şedinţă subită la care au participat cadrele universitare i-au ţinut pe studenţi în tensiu­ne, aceştia neştiind la ce oră sau dacă se mai reiau cursurile, în condiţiile în care, în acea vreme, prezenţa la şcoală era foarte strictă. Şi, ca să-i intimideze şi mai mult, în nopţile ce au urmat, în cămine au avut felul tot felul de razii.


PREMISE ALE UNEI REVOLTE EXISTAU
Despre toate aceste evenimente po­vesteşte Anca Apostoae, pe atunci studentă la Institutului Politehnic din Iaşi. "Fiind de patru ani studentă, în 1989 şi mă obişnuiesem deja cu greutăţile cu care ne confruntam cu to­ţii zi de zi: mâncare proastă la cantină, frig în camerele de cămin, aglo­meraţie în tramvaiele şi troleibuzele care ajungeau cu mare greutate în campusul Tudor Vladimirescu, unde locuiau vreo 20.000 de studenţi. Din cauza tuturor acestor neajunsuri, aşteptam cu mare nerăbdare orice vacanţă, mai ales pe cea de iarnă, care, deşi foarte scurtă, aducea Crăciunul şi Anul Nou. E drept că se învăţa până aproape în Ajun: ţin minte că în 1989, am plecat acasă într-o vineri, la 22 decembrie, deşi aveam cursuri chiar şi sâmbătă, la 23. Oricum, cu toţii chiu­leam pe rupte în acele zile, ba chiar şi profesorii, foarte severi, mai treceau cu vederea absenţele, îmbunaţi parcă şi ei de apropierea sărbătorilor".

La 14 decembrie, după cursurile de dimineaţă, la ora 12:00, studenţilor li s-a dat liber, deşi ar fi trebuit să avem ore şi după-amiază, de la 14:00, profesorii invocând parti­ciparea la o şedinţă anunţată în pripă. "M-am dus în căminul în care locuiam şi, pe la 12:30, am primit vizita unei verişoare, şi ea studentă, dar la Universitatea "Al.I. Cuza". După vreo oră, pe la 13:30, ea a decis să se întoarcă în Copou, la căminul în care stătea. M-am hotărât să o conduc şi ne-am îndreptat către staţia de tramvai şi cea de troleibuz. Însă, ceea ce am văzut m-a şocat. Toate străzile Complexului "Tudor Vladimirescu" erau arhipline, deşi, la acea oră, ar fi trebuit să fie pustii. Mai mult decât atât, la toate magazi­ne­l­e din zonă, pentru că Tudorul era ca un mic oră­şel, erau cozi.

Dar să le iau la rând: la aprozar, sute de oa­me­ni aşteptau să cumpere portocale, iar la Alimentara se aduse­seră pui. La magazinul de pâine se vindea unt, la farma­cie - vată, la tutungerie - Carpaţi fără filtru (care se cum­părau cu ba­xul, adică 100 de pachete), iar la cofetărie - ciocolată. Aşa ceva nu mai pomenisem în cei patru ani de studenţie. Cred că erau mii de oameni la cozi - copii, studenţi, adulţi şi vârstnici din cartier. Pentru că nici eu şi nici verişoara mea nu prea mai aveam bani, fiind chiar înainte de vacanţă şi, astfel, de întoarcerea acasă, nu am rămas la rând, mai ales că eram convinse că, aşa cum se întâmpla în­tot­deauna, produsele se vor termina repede. Aşa că am mers către mij­loacele de transport în comun şi ne-am pos­tat undeva între staţii, distanţa dintre cea pentru troleibuze şi cea de tramvaie fiind cam de 100 de metri. Şi am început să aşteptăm, şi am tot aşteptat.

Între timp, ne uitam cum trec oamenii cu braţele încărcate cu alimentele şi ţigările cumpărate. Am stat mai bine de două ore, nevenindu-ne să credem că totuşi nu vine nici un troleibuz şi nici un tramvai. De regulă, circulau cam la jumătate de oră şi veneau în­grozitor de aglomerate, cu călători pe scară, dar veneau totuşi. Atunci însă nici măcar nu se zăreau. Şi, cum din Tudor şi până în Copou sunt câţiva kilometri buni, veri­şoa­ra mea nu se hotăra să plece pe jos.

La un moment dat a vrut să plece cu un taxi, dar acestea, foarte rare la acea vreme, parcă dispăruseră cu totul. Aşa că ne-am întors la mine la că­min, unde a rămas până spre seară. Cert este că pe la ora 18:00, când a plecat din nou către staţie, tot erau rânduri la magazine şi încă se vindeau produse imposibil de găsit la acea vreme. Toate întâmplările au părut extrem de ciuda­te pentru acea vreme: dacă în privinţa alimentelor din ma­ga­zine am presupus că, poate, i s-o fi făcut cuiva «de sus» mi­lă gândindu-se că vine Crăciunul şi că oamenii trebuie să aibă ceva mai bun de pe masă, de neînţeles a fost lipsa cu desăvârşire şi timp de atâtea ore a mijloacelor de transport".

Unii tineri au ştiut exact ce s-a întâmplat la 14 decembrie 1989, însă alţii au aflat abia a doua zi, la şcoală. "Un coleg de-al nostru, din Bacău, despre care ştiam de ceva timp că ar fi fost turnătorul semiarului, băiat foarte de treabă, de altfel, ne-a arătat un manifest. Astfel am aflat că avusese loc o întâlnire cu caracter protestatar în Piaţa Unirii, dar că nu se finalizase în vreun fel.

Am regretat cu toţii că n-am ştiut, mai ales că cei mai mulţi dintre noi participaserăm la revolta studenţească din februarie 1987 şi nu păţisem nimic după aceea. Evident că în serile următoare ne-am strâns toate fetele în camerele celor care aveau radiouri şi am ascultat, cu chiu, cu vai, Europa Liberă. Sonorul era dat la mininum, iar bruiajul era maxim, dar am auzit, totuşi, ce se întâmpla în ţară. Stăteam sub pături, pentru că se zvonea că Securitatea face razii prin cămine.  Totul s-a terminat pentru noi, ca studenţi, câteva zile mai târziu, întrucât am plecat acasă, căminele urmând să fie închise.".
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de