Pachete de la tanti Ani

"Prin 1980, mătuşa tatălui meu a fugit din ţară cu bărbată-su. S-au stabilit la Paris, unde au cerut azil politic. Acum au cetăţenie franceză, de ani buni. Eu n-am cunoscut-o decât la câţiva ani după revoluţie, dar de ea mi se leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie. Nu ştiam decât că o cheamă tanti Ani şi că, din '87, a început să ne trimită pachete. Pentru că la noi, la Câmpulung, nu era vamă, mama şi tata mergeau de două ori pe an, vara şi înainte de Crăciun, la Piteşti. Acolo, "poşta mare" avea serviciu vamal, unde ajungea la control tot ce venea din străinătate în Argeş.

Când mergeau vara să ridice coletul, ai mei luau cu ei tot familionul. Aveam Dacia care era umplută până la refuz - mama, tata, eu, unchiul meu, bunica şi verişoară-mea. Pe mine, fiind cea mai mică - aveam 8 ani în '89, mă ţineau în braţe tot drumul, ca să aibă loc cu toţii. Îmi aduc aminte că, de pe la jumătatea drumului, începeam să îl agasez pe tata, care conducea maşina, cu întrebările. «Mai avem mult?», «Când ajun­gem?», «Da' n-a trecut o juma' de oră?». În maşină era cald şi transpiram, iar geamul nu se deschidea decât când fuma tata - ca să nu răcească aia mică - adică eu. Iar atunci, chiar dacă el ţinea mâna cu ţigara scoasă pe geam, fumul tot venea în spate şi mă îneca.

Tata fuma Carpaţi fără filtru şi, din când în când, scuipa firicelele de tutun care îi rămâneau pe limbă. Cred că pot să recunosc şi acum mirosul fumului de Carpaţi dintr-o mie de ţigări. Pentru că multă vreme mi s-a părut că toate miros la fel, nici nu m-am apucat vreodată de fumat.

Recunoşteam apropierea de in­tra­rea în Piteşti după un turn mare din beton, vopsit în verde spălăcit, de pe partea dreaptă a drumului. Când ajungeam la ăla, îl credeam pe tata când zicea că mai e puţin. De acolo, în 5 minute intram în oraş. Iar când ajungeam la poştă începea o nouă etapă de plictiseală.

«Dorina rămâne în maşină», îi zicea tata mamei, de parcă eu nu eram acolo. Bine, probabil ştia că dacă-mi zice mie direct, încep să comentez şi atunci dădea ordine «subalternilor». Şi mama zicea: «Rămâi în maşină, Dorina! Şi ai grijă să nu cumva să pleci de aici, să nu te joci la volan sau la pedale şi să nu vorbeşti cu nimeni pe care nu-l cunoşti». Regulile de aur ale disciplinei...

Şi stăteam... O grămadă. Nu înţelegeam de ce trebuie să intre toţi deodată acolo, la poştă, de ce nu rămânea cineva şi cu mine, şi de ce naiba stăteau atâta. Stăteam în maşină, cu un singur geam puţin crăpat, mă înăbuşeam de cald şi visam la minunăţiile din pachet. Oare, de data asta, o fi pus şi o păpuşă? Sau măcar un joc cu broaşte, cum văzusem eu la mama Ralucăi, colega mea, în Neckermann? Tanti Ani n-a trimis niciodată jucării...

Familia se întorcea la maşină după o vreme. Nu ştiu exact cât dura, dar mie mi se părea că treceau ore în şir. Ieşeau pe uşa poştei în grup, flancând cutia, şi o băgau repede în portbagaj. «Ce-a trimis? Ce-a trimis?», urlam de pe bancheta din spate cu gura până la urechi. Tata se întorcea brusc spre mine, mă fulgera cu privirea şi-mi zicea printre dinţi: «Dorina! Şşşt! Gura mică!»

Nici nu ştiu de ce mai întrebam. Oricum, nu aflam nimic până ajun­geam acasă. «Ieşirea» asta la Piteşti mai avea un ritual. De fiecare dată când plecam de la poştă, nu mer­geam direct spre casă. Întotdeauna ne opream la cofetăria mare, din centrul oraşului, ca să mâncăm pro­fiterol. La Câmpulung, în cofetării găseai numai prăjituri. Rar de tot, în faţa restaurantului «Cina» apărea o vi­trină frigorifică din care o femeie vindea cu 5 lei îngheţată «de Braşov» - la vafă sau în pachete ca de unt. Dar profiterolul era o minunăţie exotică. Avea îngheţată de cacao, de vanilie şi de căpşuni, piş­coturi, frişcă şi sos de fructe. Acum, dacă mă gândesc, în­ghe­ţata avea ace de gheaţă în ea, piş­co­turile erau tari şi frişca era cam fleşcăită, da' cine avea standarde atunci? Cu ce să compari? Era o mi­nu­năţie! Şi mereu îmi părea rău că nu reuşeam să-l termin...

Când ajungeam acasă, ţopăiam ca un căţel pe lângă maşină până când ai mei scoteau pachetul din portbagaj. Îl duceau, la fel, flancat de tot neamul, în scara blocului şi apoi în casă. Tata aşeza cutia pe masa «de musafiri» din sufragerie şi o deschidea. Era deja desigilată şi plină doar pe jumătate. Mă gândeam atunci că în Franţa nu s-or găsi cutii mai mici... După '89, tata mi-a povestit că trebuia să împartă conţinutul pachetului cu cei de la vamă, ca să nu ni-l confişte pe tot.

Mama începea să scoată din cutie pungi de cafea boabe de 1 kg sau măcinată şi «vidată» de 500 g, ciocolate cu lapte, cu alune, cu fistic, cu cremă de fructe , punguţe cu stafide, cu caramele şi dropsuri colorate, cutiuţe de Tic-Tac şi gumă de mestecat Wrigley's cu mentă sau banane. Fiecare dintre ai mei avea visul lui despre ce-o să fie în pachet de data asta. Mama ar fi vrut o bluză "ca la Paris", bunică-mea visa la un parfum, tata şi-ar fi dorit o spumă de ras... Şi eu păpuşa. Sau măcar jocul cu broaşte din Neckermann...

Dar tanti Ani nu punea niciodată altceva. Abia după '90 a început să ne trimită haine. Lălâi, în culori ţipătoare, uneori decolorate de soare. Le lua din târgul de vechituri. Probabil avea impresia că ne trimite «ajutoare», cum se purta pe vremea aia. Pachetele alea ajungeau la gunoi, de unde le luau ţiganii.

La mine şi la verişoară-mea ajun­geau dulciurile. Bunică-mea punea stafidele bine într-un sertar din bucătărie, pentru prăjituri şi cozonaci. Iar mama şi tata începeau noaptea meşterirea «pacheţelelor».

«Pacheţelele» se confecţionau din pungi de un leu. Tăiate în jumătăţi sau sferturi şi lipite pe margini cu fierul de călcat. Pe covorul din dormitor, mama aşternea un prosop gros, pe el punea un fund de lemn, pe fund punea punga tăiată, deasupra marginii o altă bucată de ziar şi apoi punea fierul încălzit. Toată casa mirosea a plastic încins. După ce lipea trei margini, mama umplea punguţa rezultată cu cafea din pachetul de la tanti Ani. Apoi lipea şi ultima margine şi punea «pacheţelul» deoparte. Făcea câte 10-20 de «pacheţele» pe care le dosea în şifoniere, printre haine. Cu ele «rezolvau» lucruri - o baterie de maşină, un kg de ulei, un pui...

Eu şi verişoară-mea trebuia să ne bucurăm de dulciuri în casă. N-aveam voie să spunem la nimeni despre pachete, n-aveam voie să ieşim în curtea blocului mestecând gumă, trebuia să ne facem că nu vedem unde sunt ascunse «pacheţelele»".