Pe pile, la Buşteni

Elvira Moise avea 28 de ani în 1989 şi locuia în oraşul Mioveni, jud. Argeş.

"Eu am doi copii, o fată şi un băiat. Erau mici în 1989, avea unul 3 ani, şi celălalt 4 ani. Eu şi soţul meu lucram la Uzina Dacia. În vara aceea am fi vrut să ne facem concediul la munte, dar noi nu primeam de la serviciu bilete decât la mare, dacă vroiam. Aşa că trebuia să ne descurcăm pe cont propriu. La hotel nu se punea problema să mergem, că era mult prea scump pentru noi, cu doi copii.

Ne-am tot întrebat ce şi cum să facem, până când am ajuns într-un week-end la sora mea, Iuliana, care era măritată în Câmpulung. Ea şi soţul ei lucrau la combinatul de lianţi şi azbociment şi aveau un coleg care mergea în fiecare vară la Buşteni şi nu stătea la hotel. Beni, cumnatul meu, l-a abordat pe colegul lui şi l-a rugat să ne ajute şi pe noi să ajungem acolo. Recomandarea omului ne-a costat câţiva rulmenţi subtilizaţi din uzină şi o canistră de benzină.

La sfârşitul lui august am împachetat tot şi am plecat la drum. Eram în Dacia noastră eu şi bărbatu-meu, soră-mea şi cumnată-mea, fata lor, care avea vreo 14 ani atunci, şi copiii mei, care stăteau unul în braţe la mine, şi celălalt la soră-mea. Portbagajul maşinii era ticsit cu mâncare - pâine, carne, fasole verde, roşii, cartofi...

Legumele le cumpărasem din pia­ţă, că se găseau, dar pentru carne şi pentru pâine - pe care le-am luat de la restaurantul Cina din oraş - a fost nevoie de bani şi de nişte faruri de Dacie, huse pentru scaune şi două canistre de benzină.

Hainele cu care am plecat la drum erau în­ghesuite în 10 sacoşe de rafie le­gate de portbagajul de deasupra ma­şinii. Pe drum ne-a prins o ploaie to­renţială şi am fost nevoiţi să oprim, ca să le acoperim cu folie, pentru că altfel avea să le ude pe toa­te, până ajungeam.

La Buşteni am tras la o familie ce avea o casă compusă din parter şi demisol.
Vara, familia se muta în cele două camere de la demisol, iar camerele de la parter erau închiriate turiştilor. Dar nu ca acum, cum vezi pe marginea drumului că scrie «cazare» sau stau oameni care zdrăngănesc nişte chei.

Pe vremea aia nu aveai voie să faci asta. Aşa că treaba mergea prin reco­man­dare. Dacă venea vreun ne­cu­nos­cut să ceară găzduire, i se trântea poarta în nas. Dacă pe noi ne întreba cineva cine suntem, eram rude îndepărtate ale proprietarilor casei. Practic, noi primisem recomandarea de la colegul de serviciu al lui Beni şi al Iulianei. La familia aia am plătit 100 de lei pe noapte şi am stat 8 zile la ei.

Seara, eu şi Iuliana făceam mân­ca­re gătită pentru toa­tă trupa. Di­mi­neaţa mâncam pâine cu unt, ceai, gem şi ouă - de la familia gazdă, care avea găini. Iar în timpul zi­lei plecam în drumeţii cu un rucsac în care puneam car­ne şi grătarul. Am văzut Babele, Sfinxul, am urcat pe jos până la cota 1.400, am mers cu te­le­s­caunul şi telecabina. Când am ajuns la cota 1.400 la telecabină, era o coadă infernală. Plus că se strecurau în faţă toţi cei care cunoşteau pe cineva dintre cei care lucrau acolo.

După două ore de stat la rând, Beni, cumnatu-meu, s-a enervat şi a zis că el pleacă pe jos. Până la cota 2.000. Şi a pus pariu cu soţul meu că ajunge înaintea noastră. Noi am mai stat la coadă încă vreo 3 ore şi abia apoi am reuşit să urcăm în teleca­bi­nă. Bineînţeles că sus, la destinaţie, ne aştepta Beni, căruia soţul meu a trebuit să-i dea o ladă de bere, pentru că pierduse pariul. Din păcate, bietul Beni nu era tocmai fericit pentru că, pe drumul spre cotă, fuse­se cât pe ce să-şi rupă gâtul şi trăsese o sperietură groaznică. Dacă s-a apucat să se caţere pe munte în pantofi de stradă..."