Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Marina V. avea 15 ani în 1989. "La noi în familie era o tradiţie înainte de '89 - de ziua unchiului Mihai nu lipsea nimeni din jurul mesei. Unchiu' Mihai era secretar de partid. Îţi închipui că de pe masa lui nu lipsea niciodată nimic. O dată pe an, familia mea mânca pe săturate de toate. Zic o dată pe an, pentru că unchiu' Mihai nu-şi sărbătorea niciodată ziua de naştere. Zicea că nu-i place să i se aducă aminte că îmbătrâneşte şi de ziua lui nu răspundea la telefon şi nu primea pe nimeni. În familie circula o legendă cum că ar fi dat afară pe unul de la locul de muncă, pentru că a îndrăznit să-i aducă un ghiveci de flori şi să-i zică «La mulţi ani!» de ziua lui. Nu ştiu dacă era adevărat...
Dar unchiu' Mihai îşi sărbătorea întotdeauna numele. De Mihail şi Gavril avea casa plină de neamuri. Şi ce petreceri făcea! La aperitiv servea întotdeauna bărbaţii cu ţuică de prune şi femeile cu lichior. Şi, tot la aperitiv, îi plăcea să îi cânte lăutarii la ureche. Dar nu de pe placă de vinil, ca în casele ăstora de rând. Nu! Lui îi cântau lăutari în carne şi oase, de la ansamblul folcloric. Un violonist şi un acordeonist erau nelipsiţi de la ziua lui. Doamne, ce vacarm făceau! De la prânz, când începea cheful, şi până aproape spre dimineaţa celei de-a doua zile cred că nimeni nu dormea în blocul lui.
După băutura de început, tanti Sabina, nevasta unchiului, aducea pe masă «mizilicul»: salam de Sibiu, caşcaval, măsline, şuncă de Praga, icre, roşii, castraveţi, cremă de brânză cu mărar şi salată de vinete...
Cam pe astea mi le amintesc. Şi noi, săracii familiei, adică toate celelalte rude în afară de familia unchiului Mihai, mâncam până trebuia să ne lăsăm pe spate în scaun. Lăutarii se apucau iar să cânte, cu burta plină prindeau glas şi ceilalţi bărbaţi de la masă. Şi intonau cu foc doine, şi hore, şi sârbe şi câte şi mai câte...
Pe la 4:00 după-amiază începeau discuţiile despre vreme, care se îndreptau rapid spre muncă, agricultură şi partid. Pe masă era vin alb şi roşu, deci spiritele se încingeau repede. Dar tanti Sabina avea tactică. Când bărbaţii începeau să ridice tonul, intra cu tava cu sarmale aburinde. Le închidea gura cu mâncare şi mai anula din efectul băuturii care li se urcase la cap.
După sarmale, lăutarii erau înlocuiţi cu pick-up-ul. Unchiul Mihai avea în casă un singur disc de vinil - cu formaţia Savoy. Şi atunci, când începeau să se audă primele acorduri din «Până la lacrimi» era rândul meu să intru în scenă. Unchiu' Mihai nu dansa cu nimeni în afară de mine. Ăsta era rolul meu la petrecerile lui fastuoase. Momentul meu de glorie... El mă ţinea cu o mână de mijloc şi cu una de mână, cu braţul întins. Dansa foarte bine. Şi, în timp ce dansa, îmi cânta în ureche - «Merg pe pământ şi sunt ca vioara...». La final îmi săruta mâna, se înclina şi toată lumea aplauda. Apoi venea rândul tatei să mă danseze pe «Mai aştept». Asta era mai ritmată şi tata se învârtea cu mine prin tot holul apartamentului.
După dans se apucau din nou să cânte - «Apa trece, pietrele rămân», «Hai să facem pace» şi o mulţime de romanţe. La astea tata era as. Avea întotdeauna după el carneţelul cu versuri, pe care îl dădea, condescendent, celorlalţi, pentru că el le ştia pe de rost. Veneau apoi friptura, peştele şi dulciurile. Ţi-am spus că era petrecere mare. Mai ceva ca la o nuntă. Biata tanti Sabina cred că gătea o săptămână pentru ziua aia şi apoi, încă o săptămână, spăla şi curăţa casa în urma neamurilor. La final, spre dimineaţă, toţi primeam la pachet din ce rămăsese de la masă. Dar, de obicei, nu rămâneau altceva decât dulciuri..."
Citește pe Antena3.ro
