Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"În '89 aveam doar 7 ani. Deci nu mă întreba cum era regimul şi alte d-astea, că nu-mi amintesc. Singura chestie pe care o ştiu de atunci e prima mea dragoste", spune râzând Gina Caragea. "Eram vecini de bloc. Îl chema Bogdan şi era tare frumuşel. Eu abia intrasem în clasa I, el trecuse într-a II-a. Într-o duminică, învăţătoarele de la clasele I-IV au organizat o excursie, la un mausoleu, parcă.
În autobuz, în drum spre destinaţie, cântam şi ne jucam tot felul de jocuri. La un moment dat, ne-am oprit la «Flori, fete şi băieţi». Când eu mi-am ales băieţi, colegele mele, care ştiau că îmi place de Bogdan, m-au pus să aleg între Bogdan şi Alexandru. Ambele erau numele lui. Mi-a fost aşa o ruşine! Am lăsat ochii în jos, toţi colegii se uitau la mine şi râdeau. Şi am zis, cu juma de gură, «Bogdan». Nici nu m-am uitat la el, dar îl simţeam cum se uită la mine.
Când am coborât, la mausoleu, în timp ce mă duceam spre intrare, el a venit lângă mine. Şi nu a mai plecat. Îmi amintesc cât de tare îmi bătea inima şi că nu am putut să fiu atentă la nimic din ce ne-a spus ghidul ăla.
După ce am ieşit, ne-am dus undeva într-o poieniţă, ne-am aşezat cu toţii pe iarbă şi ne-am desfăcut pacheţelele pe care ni le făcuseră părinţii de acasă. Bogdan era lângă mine. Mie îmi pusese mama pâine cu unt. Atât aveam. El avea ceva carne - muşchi sau ceva - între feliile lui de pâine.
Ai lui «se descurcau», cum se zicea atunci. Mi-a dat şi mie unul dintre sendvişurile lui şi n-a vrut să ia la schimb unul de-al meu. După ce am mâncat, învăţătoarele au spus că putem să mai stăm puţin să ne jucăm şi băieţii au scos mingile cu care veniseră de acasă. Fetele aveau coardă, elastic şi cărţi de joc. Eu nu voiam să joc nimic. Aş fi stat acolo lângă Bogdan până s-ar fi făcut noapte (n.r. - râde cu poftă). Dar el s-a ridicat de pe iarbă şi am crezut că se duce la fotbal. Nu s-a dus. Mi-a zis: «Hai cu mine!». Şi am plecat să ne plimbăm.
Când ne-am îndepărtat de grup, m-a luat de mână. Nu ne-am dus prea departe. Ne-am aşezat la un moment dat sub un stejar şi el a început să jongleze cu ghinde. Eram absolut fascinată. Ştiu că l-am întrebat unde a învăţat să jongleze şi mi-a zis că e secret. Apoi a scos din buzunar un pumn de caramele şi o cutie cu CIP. Am împărţit caramelele şi apoi a început să toarne din cutia cu bobiţe colorate în palme. Mâncam direct cu gura din pumni. Nici nu ştiu dacă bomboanele alea se puteau mânca şi altfel.
Ne-am întins sub copac, cu mâinile sub cap şi m-a întrebat - «Tu ai învăţat să citeşti?». Ştiam eu literele de tipar şi puteam să recunosc şi să scriu cuvinte simple, dar de citit... Mi-a fost ruşine, dar i-am zis că nu. Cred că m-am înroşit şi mi s-a făcut ciudă că nu eram eu mai mare ca el. Dar el n-a râs. Mi-a zis: «După ce înveţi, o să-ţi dau o carte. Se numeşte Habarnam». Şi eu am râs cu poftă de titlul ăla comic. N-a mai trecut mult şi învăţătoarele au început să strige să ne adunăm la autobuz. Mi-a dăruit cartea aia de ziua mea, în toamna lui '90. Am plecat şi am venit împreună de la şcoală până când eu am terminat clasa a IV-a. Făceam schimb de cărţi, de timbre, de surprize Turbo, de abţibilduri cu fotbalişti. Adică... eu îi făceam lui rost de fotbalişti şi el mie de timbre. Îi spuneam mamei că o să mă mărit cu el... N-a fost să fie (n.r. - râde). În vara lui '95 a emigrat cu ai lui în Canada. Nu mai ştiu nimic de el de-atunci..."
