Povestea caşcavalului de casă

"Nu ştiu de ce îmi amintesc atât de acut acest lucru... Poate pentru că (mă gândesc acum!) îmi place mult caşcavalul.

Îl savurez cu plăcere în orice ocazie, asociat cu orice (aproa­pe orice: ceapă, usturoi, muştar, carne, cartofi, roşii, salată de vinete, mămăligă, etc.), iar mai nou (sau mai vechi, dacă mă gândesc că mă ţine de ceva ani...), ador carpaccio cu rucola şi parmezan, formulă în care parmezanul este cel definitoriu. Pot fi celelalte cât de bune, dar dacă parmezanul (adică acel minunat caşcaval uscat, cu gust inconfun­dabil, sărat şi puţin iute...) nu e cum trebuie, totul e ratat!

Şi îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri (deşi numai Dumnezeu ştie cât a trecut de atunci, El şi noi, cei care am trăit acele vremuri...): am aflat re­ţe­ta caşcavalului! Caşcaval făcut în ca­să, din ce se putea, în acea «epo­că». Cu câtă plăcere îl savuram...

Poate şi pentru că ştiam cât de greu era de obţinut. Pentru că nu era simplu deloc, când totul era cartelat, să acumulezi ingredientele... şi ele se adunau în timp, dar merita efortul! Nu ştiu dacă cei de acum, gus­tându-l, ar avea aceeaşi plăcere... şi bucurie. Nu! Clar! N-au cum...

Deci, să revin: trebuiau adunate ouă, unt (cam un pachet, iar raţia pe o lună era chiar un pachet!), lapte (vreo 2-3 litri). Laptele se punea la prins, cu picături de lămâie sau vi­tamina C, apoi la fiert şi rezulta un boţ de brânză de vaci de casă (!). Puţină, dar bună (cât putea ea să fie de bună, când laptele era deja degresat, secat, amărât). Se punea untul într-o cratiţă la foc mic, apoi se adăuga brânza, se amesteca bine, se mai învârtea pe foc, până ce ieşea un ceva cam cauciucat, care se dădea deoparte. După ce se răcea puţin (deci nu de tot!), se încorporau pe rând gălbenuşurile de la vreo 6 ouă (bineînţeles că albuşurile erau va­lorificate, nu se putea permite nici o pierdere!). Se amesteca totul din nou, energic de data asta. Rezulta ceva! Un ceva care era apoi presat, cum se putea, în fiecare gospodărie, se punea la rece şi era tăiat în felii (?!), ca o deosebită delicatesă, adu­cere aminte, pentru mulţi, a vremurilor bune de altădată...

Îmi doresc din suflet să nu mai trăiesc timpuri ca acelea din ultima parte a minunatei Epoci de Aur. Sper ca recesiunea care ne atinge acum să nu fie atât de rea precum vremurile aurite. Nu că m-ar durea ne­spus de mult, dar mi-ar fi prea greu să îmi amintesc cu exactitate reţeta aceea, inventată de un disperat, iubitor, ca şi mine, al caşcavalului...

Şi îmi mai amintesc ceva: am plecat, prin 1985, într-o excursie cu maşina în fostul lagăr socialist: Ungaria, Cehoslovacia, RDG. Printre alte popasuri, am stat cam trei zile la o familie de saşi, plecată din Ro­mânia după război. Locuia pe undeva, pe lângă Dresda, destul de de­parte, de fapt (cred că peste 200 km)... Satul se chema Roitzsch, iar cel mai mare oraş apropiat era Bitterfeld, capitala districtului cu acelaşi nume. Am avut clipe de adevărată încântare acolo, când dimineaţa ne aşteptau la micul dejun cu produse proaspete de patiserie (calde, chiar!), de la magazinul din colţul străzii lor. Prăjituri cu prune (şi alte fructe), foetaje de tot felul, croissante şi nu-mai-ştiu-ce alte nebunii... Dar ce am savurat cu o inegalabilă încân­tare a fost altceva... Untul! Untul acela galben şi cremos, cum îl ştiam din copilărie (când încă mai exista), cu un gust de lapte adevărat, de vacă. Asta a fost cea mai mare plăcere culinară a mea cât am stat la ei: pâine cu unt şi cu sare. Punct. Nu ştiu care a fost impresia lor, oricum ei ştiau ce se întâmplă în ţară, dar recunosc că nu mi-a păsat nici atunci, cum nu îmi pasă nici acum. Oricum, dimineţile acelea cu pâine, cu unt şi cu sare, au rămas scrise adânc în memoria mea...

P.S. Nu ştiu ce poate crede cineva citind ce am scris până acum... Am început să le scriu, aceste amintiri, adică, de curând, pentru că vreau să le adun într-un caiet care se va numi «Amintiri de altădată». Nu m-am gândit nici un moment să le public, vreau doar să le las nepotului meu, poate le va citi, cândva (că acum nu se prea omoară cu cititul...) şi îi vor da de gândit. Repet, nu ştiu când şi dacă... Am încercat să-i povestesc, dar probabil că e nevoie de un efort prea mare de imaginaţie pentru un copil de 10 ani care merge la o şcoală modernă, are acasă TV cu cablu, calculator cu acces la internet, PSP, X-box şi nu mai ştiu ce alte chestii... Mă mai întreb, pe măsură ce scriu: oare va putea el să înţeleagă ceea ce am încercat eu să descriu, ceva ce, la un moment dat, a fost un mod de viaţă?! Sau o încercare de a vieţui în anumite condiţii date... Nu ştiu, dar cred, pe de altă parte, că tinerii de azi sunt foarte deştepţi! Şi vor înţelege. Puţin măcar, dar oricât de puţin, şi tot e ceva!"
Carmen Diana