x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Prea fericita zi a unui Oltcit

0
Autor: Carmen Preotesoiu 11 Mar 2009 - 00:00

În anul 1989, Crişu Vasilică avea 25 de ani. Locuia în  comuna Pleşoi, judeţul Dolj. "În acel an eram şofer pe cifă. Lucram în Craiova. Căram balast cu maşina către şantiere. Pe vremea aceea se construia foarte mult. 15 ani am lucrat pe cifă şi căram material de construcţie în tot Doljul.



Prin martie, mă găseam în oraşul Filiaşi. Pe-atunci se punea mare accent pe construcţii de locuinţe, cartiere întregi se înălţau. Şi aveam responsabilitate mare. Trebuia să am grijă ca betonul pe care îl căram în cifă să nu se întărească, trebuia malaxat în continuu. Ziua de muncă începea la 7:00 fix dimineaţa şi se termina, câteodată, şi la miezul nopţii. Dar să ştiţi, fiecare oră muncită în plus era plătită, nu ca acum, când munceşti şi ţi se întâmplă ca nici măcar sa­lariul să nu ţi-l mai primeşti la timp. În 1987, îmi dăduse statul o garso­nieră. Din punctul ăsta de vedere era bine, că nu aveam grija locuin­ţei. Plăteam puţin chirie la stat, nu mă pot plânge. Copilul meu avea 2 ani de zile. Începuse să se mărească şi ne era din ce în ce mai greu. Nu găseam lapte, nu aveam ce să-i dăm să mănânce. Deşi salariul era bun, de 2.800 de lei, bine nu ne era. Ţin minte că mă trezeam la 4:00 di­mineaţa şi coboram la alimentară, în cartierul Lăpuş, unde locuiam, puneam sticlele acelea cu gură largă la rând, iar eu plecam la lucru. Nimeni nu se atingea de ele sau să zică că de ce le las şi plec, iar ei rămân, cum este acum, că dacă te întorci puţin cu spatele sau ieşi din rând l-ai şi pierdut. Pe la prânz, când se întorcea nevastă-mea de la lucru, se ducea şi lua laptele. Din punctul ăsta de vedere era greu, că bani am fi avut, dar nu prea puteam să cumpărăm nimic cu ei, că nu prea existau alimente. Vitele se tăiau pe ascuns, iar mama creştea păsări, porci, şi ne dădea şi nouă. Am vrut să îmi cumpăr frigider, dar nu am putut, nu am găsit, aşa că mi l-a dat o mătuşă. Căruciorul pentru copil tot de căpătat l-am avut. Greul era mai mult pe soţie.

Eu veneam noaptea acasă. Câteodată umblam ore întregi ca să arun­căm betonul din cifă, atunci când se strica maşinăria. Nu mai aveam ce să facem cu acel amestec şi trebuia să-l aruncăm pe câmpuri. Aş fi vrut eu să găsesc cui să dau materialul ăla din cifă, chiar şi pe un preţ de nimic, dar nimeni nu se încumeta. Era mare stricteţea. Ne era frică. Îl aruncam pe câmp. Dincolo de toate greu­tăţile, de toate grijile, în 1989 am avut însă, o mare bucurie. Cea mai mare satisfacţie, în afară de naşterea copiilor mei. În 1989, pe la sfârşitul lunii martie, mi-am luat maşină. Un Oltcit nou-nouţ. 78.000 de lei m-a costat. 50.000 de lei aveam eu, că făcusem nunta şi îmi rămăseseră banii ăştia, iar cu ajutorul părinţilor am reuşit să mai adun vreo 30.000 de lei. Cheltuielile nu erau mari. Chiria era 250 de lei, o pâine – 5 lei. În fiecare sâmbătă şi duminică ne duceam la părinţi şi ne umpleam sacoşele cu mâncare. Îm­bră­că­minte nu prea găseai ca să îţi cum­peri, aşa că puneai banii la ciorap. Am depus banii ăştia la CEC, speci­fi­când că sunt pentru achi­zi­ţio­narea unei maşini. O Dacie costa 110.000 de lei. Nu am luat Dacie, pentru că trebuia să stai cam patru ani ca să aştepţi maşina. Foarte multe se dădeau la export. M-am gândit să iau un Oltcit, pentru că se pu­tea să-ţi trasferi banii de la Dacie la Oltcit. Am dat declaraţie că nu deţin altă maşină, m-am dus la IDMS, Întreprinderea de desfacere a maşinilor şi mi-am ridicat Oltcitul. În acea zi a fost sărbătoare mare. Soţia mea era la muncă. Lu­cra pe postul de mecanic maşinist. Am luat maşina pe la 11:00. Am ur­cat la etaj, pentru a plăti diferenţa de sumă, că eu avusesem la CEC doar 50.000 de lei, iar de sus, de pe scări, m-am gândit: «Dacă îi lipsesc tetierele? Dacă îi lipseşte radioul?». M-am dus repede să o analizez, că în euforia aceea nici nu mă gândi­sem la toate lucrurile acelea. În ziua aia, am fost să îmi iau soţia de la lucru. Parcă văd şi acum. A coborât scările şi, în faţa lor, eram eu, în maşină. Nu i-a venit să creadă, mai ales că ea nu ştia că în acea zi am să ridic maşina. Nu existau telefoane mobile, ca să putem comunica. Îmi vine şi acum să plâng când mă gândesc la acea zi. Când am ajuns acasă, stăteam pe geamul garso­nierei amândoi şi ne uitam la ma­şină. Pentru noi a fost o mare rea­li­zare. Nu mulţi reuşeau să îşi cum­pere o maşină nou-nouţă".

Serviciul de email marketing furnizat de