RDG-iştii confundau oţetul cu vinul

"Combinatul nostru avea nu­meroase legături pe linie de CAER cu fosta RDG. Veneau redegiştii şi se cruceau. Unii, mai diplomaţi, înseilau o istorioară precum că, de exemplu, ştiind că vinurile româneşti sunt re­numite, au dorit să cumpere şi ei, dar n-au văzut decât un singur sortiment de 9 grade. De fapt, văzuseră bata­lioanele de sticle cu oţet care umpleau rafturile prin autoserviri.

Alţii întrebau de-a dreptul: «Există în România o criză de alimente?» şi puţini dintre noi aveau curajul să recunoască adevărul. La una din fabricile centralei noastre lucrau câţiva montori din RDG care s-au plâns acasă că nu au ce mânca, iar şefii din România se făceau că n-au primit faxurile prin care omologii redegişti cereau să li se confirme situaţia, deoarece lucrătorii lor cereau anularea contractelor şi întoarcerea acasă.

Puţinele delegaţii care mai veneau, şi doar din ţările socialiste, sau puţinii clienţi străini nu aveau acces decât în sălile de protocol, unde şi ei, şi noi ştiam că sunt microfoane. Nu te puteai înţelege nici prin semne, deoarece la discuţii asista întotdeauna o persoană de la Serviciul Protocol (Cooperativa Ochiul şi Timpanul) care nota într-o agendă tot ce se vorbea.

Singura posibilitate de comunicare era pe traseul dintre blocul administrativ şi sala specială pentru străini de la cantină, şi doar dacă erau mai multe persoane, iar cel de la protocol te scăpa din vedere. Dar puteai şti cu cine vorbeşti, de fapt? Pe acest traseu, spre sfârşitul lui noiembrie 1989, un specialist de la un mare institut de proiectări din RDG mi-a şoptit din mers: «Se mişcă toţi.

Acum trebuie să crape!» Şi peste o lună a crăpat!
Căldura din apartamente era pe sponci. Cei care aveau cât de cât presiune la gaz puneau pe flacără o placă metalică şi reuşeau astfel să mai dezmorţească aerul. Din pricina frigului, orice fiertură producea condens, iar din pricina condensului mucegăiau pereţii. În această situaţie mizerabilă, apăreau la tv tot felul de «experţi» care ne explicau, ca la proşti, că totul e din cauza închiderii balcoanelor, că nu există ventilaţie. Tot la TVR şi Radio erau aduşi medici, de obicei profesori universitari, care locuiau cu siguranţă în vile, şi care rosteau doct şi răspicat că nu este bine ca temperatura din locuinţe să fie mai mare de 180C, în timp ce în apartamentele noastre erau cel mult 140C. Şi asta doar în cazurile în care aveai norocul să stai într-un bloc vecin cu centrala termică.

În vara lui 1989, turbaseră toţi cu spectacolele omagiale. Se făceau filme şi fiecare prim-secretar de judeţ candida la bunăvoinţa perechii prezidenţiale, care depindea de muntele de osanale deşănţate cu care se întreceau să-i slăvească, iar tova noastră de la judeţ, o fostă filatoare, dotată cu cocul aferent, avea ambiţii mari.

Zile în şir au fost scoşi vreo două mii de oameni pe platoul din faţa combinatului pentru filmări. Un actor, director al teatrului din localitate, se ocupa de regie. S-au consumat butoaie de vopsea pentru a colora în roşu, galben şi albastru sute de căşti de protecţie. Oamenii veneau cu şefii de secţii, aveau marcate în diverse culori punctele pe care trebuiau să stea, iar filmările de ansamblu se făceau de pe un Magirus, o macara uriaşă. N-am înţeles niciodată de ce respectivul actor, care acum pretinde că ar fi fost disident, zbiera la noi ca la nişte vite îndărătnice. Ziceai că acuşi ne ia şi la bătaie. Îl seconda cu mare zel directorul general-adjunct, membru supleant în CC, care era, totuşi, uzinar de-al nostru. De ce trebuia să ne umilească şi el? De sus, de pe macara, a observat un punct neocupat. Nu era nici o catastrofă, eram încă la repetiţii. Reacţia? O admo­nestare mârlănească la adresa şefului de secţie – un tehnolog de mare clasă, care i-a fost şef cândva şi care l-a ajutat să devină dintr-un simplu operator, inginer: Tovu cutărescu, îţi lipseşte o femeie. Pune-ţi basma roşie-n cap şi stai în locul ei!

Acelaşi urieşesc actor i-a fugărit ore în şir prin soare pe şoimii şi pionierii patriei, până când unii au leşinat sub privirile nepăsătoare ale politrucilor şi ale «mult stimatului şi iubitului conducător» care le surâdea câş dintr-un portret uriaş, ce acoperea faţada unui hotel cu zece etaje."
Ana Delnea