x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Scrisoare parţial color

0
Autor: Dan Cârlea 07 Dec 2009 - 00:00
Uşor, ne apropiem de sfârşitul lui decembrie, când vom vorbi despre frică şi bucurie, despre gloanţe ce zburau din ziduri ca licuricii unei alte lumi, des­pre minciună şi curaj, dar mai ales despre ultimele suflări ale unor copii care-au încălzit zăpada roşie la piept, ca pe un prunc pe care nu-l vor avea niciodată.

Ne vom aminti cum ne rugam să nu murim tineri, la rugul aprins al bi­bliotecii din oraş ne rugam, tre­murând pe sub taburi şi clipocind pe lângă ziduri, mai umbre decât um­brele şi mai oameni ca niciodată.

Sau ca pe timpuri, când ne era foame şi pictam antilope prin peşteri la lumină de seu şi pe întinsele tundre beam apă din urmele lui Dumnezeu.

În acest an ne-am amintit de noi, cei de altădată, cum eram acum 20 de ani, împărţiţi în urmăriţi şi urmă­ri­tori, prinţi şi cerşetori, îngeri şi de­moni, păsări şi gnomi.

Şi totuşi, prin nu ştiu ce miracol, am descoperit o întreagă lume care ne leagă, dincolo de tot şi de toate.

Copilăria noastră este la fel: am avut Pe­gas, ai avut Pegas, al meu verde cu şa scurtă, al tău roşu, cu şa lungă şi coarne mari. Dar aceeaşi lumină o mă­cinam în spiţe, când ne alergam prin parcuri şi prin spatele blocurilor construite peste noapte şi peste praful caselor unor oameni care-au mu­rit de inimă rea, cu buldozerul la uşă.

Poate mi-ai fost comandantă de detaşament sau de grupă, pe când mergeam în excursiile alea de-o zi la Turnul Chindiei sau la Salină; tu jucai "frunza", eu jucam "baba", îi scriai prietenei în "Oracol" şi eu trăgeam spre tine cu invizoace, preferai "Cico", eu siropul cu sifon, tu "Amandinele" şi eu "Cartofii", poate ţi-am şi cerut prie­tenia într-o zi, nici nu mai ştiu.

Sigur aveam aceleaşi coperţi de caiet, mirosul de vinilin proaspăt îl mai simt şi acum, când se apropie 15 septembrie, şi dau să tremur că n-am ghiozdan şi nici cravată, iar centura am rupt-o dând cu ea în pomi de bucurie, când am luat vacanţă. Mama încă n-a aflat.


Nu ştiu ce părere ai tu, dar pe mine mereu m-au enervat tenişii de Drăgăşani: se desfăceau puţin în partea aia care se pliază la fiecare pas şi arătau oribil. Mai ales ăia albi, care după ce jucai un fotbal se făceau gri. Apropo de fotbal: mingea de 35 era preferata mea. De altfel, niciodată n-am avut 300 să-mi iau de ăia de piele de la "Unirea", dar nici de 18 nu mi-am luat. Se ovaliza imediat şi era bună numai pentru copii.

Nu ştiu cum să te găsesc, dar dacă ne-am întâlni şi dacă n-aş fi făcut diabet între timp, te-aş invita să mâncăm nişte caramele bulgăreşti, dacă am putea găsi pe undeva. Prea mulţi de "dacă". Şi tu o ziceai pe aia: "Dacă şi cu parcă se plimbau într-o barcă...?".

Auzi, şi ai tăi făceau la fel ca ai mei iarna: luau banane verzi şi le ţineau la copt pe dulap ca să ţi le dea de Moş Gerilă? Şi tu le mâncai mereu necoapte şi te durea burta, dar nu puteai rezista, nu?

Acuma recunoaşte: de câte ori ai pârât: "Spuse lu' tovarăşa"?

Pot să fac pariu că toată ziua erai cu mâna pe sus la ore, o fluturai de să-i scoţi ochii tovarăşei, le ştiai pe toate, dar să mă laşi să copiez niţel la teză, nu. Bine că eşti tu deşteaptă. Hai, mai vorbim, acum dispar pu­ţin, doar 20 de ani. Poate ne-om întâlni pe un­de­va, prin viaţa asta, parţial color.
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Serviciul de email marketing furnizat de