Sfântul Vasile de la Afumaţi

Lucia avea 34 de ani în 1989. A venit în Capitală dintr-un sat din judeţul Buzău şi a lucrat ca strungar, magazioneră, macaragiu şi muncitoare CTC  la UCRU.

"În anul ăla eram muncitoare CTC la UCRU (Uzina de Construcţii şi Reparaţii Utilaje) şi m-a luat prietena mea Nuţi să petrecem şi noi Sfântul Vasile la gagicul ei din Afumaţi. Stăteam într-o cămăruţă în gazdă la marginea Bucureştiului şi nu aveam bani mai de nimic. Dar pe vremea aia ne era ruşine să mergem la onomastica cuiva fără un cadou ca lumea. Aşa că unii i-au luat cămăşi, alţii – pulover, unii au venit cu o umbrelă elegantă cadou. Nu mai ştiu ce i-am dus băiatului, dar nu ne-am prezentat cum fac unii azi. Iau o sticlă de vin şi gata! Mănâncă şi beau toată noaptea.

Era frig rău şi circulau nişte maşini spre Afumaţi. Cum-necum am ajuns la casa omului, stătea la curte. Cred că avea în jur de 25 de invitaţi, dar era pregătit, nu glumă. Tăiase porcul şi avea de la Crăciun caltaboş, cârnaţi, şorici, fripturi peste fripturi. Dar totul începea cu tradiţionala salată de boeuf. Când s-a mai încins atmosfera, ieşeam afară la grătar, trântea gazda o bucată zdravănă de şuncă pe jar... dar nu era şuncă din aia doar ­gră­sime, era învârstată aşa, ca un kaiser. Tăvălea bucata prin multă boia şi mâncam de ne trăsneau fălcile. N-am mai mâncat ceva la fel de bun niciodată.

Eu şi Nuţi eram fete sărace, abia aveam ce mânca din salariul de muncitoare, şi pentru noi era un festin, nu glumă. Ţin minte ce frumos mirosea mămăliga mare pe care a făcut-o o femeie pusă să ne gătească, o mămăligă mare ca pentru 25 de oameni. Dar, de altfel, eu şi Nuţi eram nişte doamne. Ne tot schimbam de haine care mai de care: ba apăream în pantaloni, ba eram în rochie.

Am dansat în noaptea aia mai ceva ca la o nuntă. Pe ce muzică? Păi, popu­lară în principal, Ion Dolănescu, Ma­ria Ciobanu. Apăruse de curând şi o casetă cu Mirabela Dauer şi era ne­bunie cu melodiile ei. Când am în­ce­put să dansăm în casă, după ce băieţii s-au cinstit bine, se zguduia, săraca, din temelii. Ne-a zis Vasile mai târziu că cică i s-a crăpat tavanul la beci după ce am petrecut în anul ăla.

Petrecerea a durat până la ziuă, mai dansam, mai mâncam. Când am zis să punem capul jos un pic, nu aveam loc atâţia oameni şi ne-am culcuşit de-a curmezişul paturilor, care cum a prins.

A doua zi ţin minte că ne-am trezit în miros de ţuică fiartă. Avusese cineva grijă să pre­gă­tească ceva de dres. M-am gândit că miroase aşa frumos în casă că trebuia să-mi iau şi eu nişte ţuică să miroasă şi în sărăcia mea de cameră frumos. O bună bucată din a doua zi am petrecut-o tot aşa: dă-i cu caltaboşul, dă-i cu dansul, hai să ne trăieşti, Vasile.

De petrecut am petrecut noi, dar eu cu Nuţi urma să ne întoarcem în Bucureşti, pe la casele noastre. Circula un autobuz rebegit, noi, ca vai de noi, hai, hai, spre casă. Aveam amândouă căciuli de blană, bune, că era frig tare. Când am dat să coborâm pe scările rulante la metrou, ne hlizeam şi ne împingeam, că na, am gustat şi noi nişte ţuică. Şi-am căzut peste oamenii din faţă, de ne adunam vreo şase inşi căciulile de pe jos. Am fugit repede, că venea metroul şi ne şi înjurau ăia pe care îi îngrămădisem. Când am ajuns acasă, mi-am dat seama că am rămas fără căciula mea de blană. Luasem căciula altcuiva."