Sfârşit de copilărie, primele despărţiri

Înainte de examen a fost şi reu­niunea de sfârşit de clasa a X-a. De o parte din colegi ne despărţeam. Unii dintre ei se înscriseseră deja la alte licee, alţii urmau să fie repartizaţi în funcţie de nota obţinută la examen. Din păcate, şi prietena mea cea mai bună pleca la un liceu din celălalt capăt al oraşului.

Bine, imediat după Revoluţie a plecat şi mai departe - în Canada, unde se stabilise tatăl ei de ceva vreme. Fusese comandant de navă şi într-un voiaj - cu vreun an şi ceva înainte - a rămas în India. A reuşit cumva să ajungă în Canada, unde şi-a chemat şi familia imediat după ce a căzut regimul. Dar din primăvara lui '88 până în decembrie '89, Carolline, fratele şi mama ei au suferit aici tot felul de mizerii.

Pe mama ei, Securitatea o presa să di­vorţeze ameninţând-o că-i va fi luat apartamentul, iar ea cu copiii vor rămâne pe drumuri. Din casă li s-a confiscat aproape tot. Au rămas doar cu ceva mobilă... strictul necesar. Nu mai aveau nici măcar televizor - nu c-ai fi avut ce vedea, dar aşa, măcar de mobilă sau ca să prinzi bulgarii sau turcii. (Ţin minte că la televizorul nostru Diamant prindeam turcii cu o antenă făcută dintr-o furculiţă de aluminiu mai bine decât cu antena de pe bloc. Dar, la un moment dat, furculiţa n-a mai vrut să stea, aşa că am desco­perit cea mai simplă antenă - un ac de siguranţă, care ne asigura şi bulgarii, şi turcii - nu c-am fi înţeles ceva.)

Tot ceea ce adusese omul din voiaje şi tot ceea ce se presupunea că a fost cumpărat de el, li s-a confiscat. Nici nu-mi imaginez cum au trăit un an şi jumătate, câte lipsuri au îndurat, la câte plăceri au fost nevoiţi să renunţe şi la câte neplăceri au fost supuşi. Cu toate astea, Caro părea să lase neca­zurile acasă. Era în continuare veselă şi spirituală, cum o cunoscusem - cu doi ani înainte, când, aşteptând-o pe hol pe profesoara de biologie să des­chi­dă laboratorul, la prima oră din li­ceu, noi două ne nimeriserăm lângă vitrina de sticlă în care era prezentată evoluţia embrionului de găină în şapte faze, iar eu, cu multă seriozitate şi compasiune faţă de neamul păsăresc, am reuşit să fac o gafă antologică: "Îţi dai seama câte găini au tăiat...!".

A urmat un moment de tăcere, în care ne-am uitat pieziş una la alta, ea contrariată, eu aiurită de păsăroiul care-mi zburase de pe buze. Râsul care-a urmat i-a molipsit pe toţi, deşi n-aveau habar de ce. De atunci am rămas nedespărţite timp de doi ani, iar găinile şi puii lor au rămas în cronici.

Carolline era înaltă şi subţire, avea părul şaten odulat, tuns cu chică şi purta ochelari de vedere rotunzi. Îi plăceau rockul, literatura şi poezia, iar mie îi plăcea să-mi spună Pavlinka. Ea, din cauza formei ochelarilor, s-a pricopsit cu porecla Paganel, după celebrul personaj deşirat şi studios al lui Jules Verne. Bineînţeles că stăteam una lângă alta în bancă şi în oră ne scriam una alteia bileţele parodiind versurile melodiilor pe care le ascultam şi le cântam de mama focului fie în pauze, fie pe la concerte.

Eram mari fane Iris, Contact, Holograf şi, când veneau în Constanţa, la Sala Sporturilor, ne dădeam peste cap să mergem. Datul peste cap consta în rugăminţile fierbinţi adresate alor noştri, plus un comportament şi note exemplare. Caro era o tipă dintr-o bucată şi reuşea întotdeauna să ia forma hainei pe care-o purta cu foarte multă naturaleţe. În jeanşi şi cămaşă era un soi de băieţoi, înfăşurată în lanţuri şi brăţări era o rockeriţă înverşunată, iar în fustă era deja o lady.

Avea multe haine frumoase - se vede treaba că astea rămăseseră neconfiscate -, dar ţin minte în special o cămaşă foarte faină, albă, cu un imprimeu vesel cu cactuşi, stele de şerif şi pălării mexicane. Exotică - un termen inexistent pe-atunci în garderoba noastră. De câte ori o vedea Victor, frate-meu, o întreba dacă nu vrea să scape de ea, "că, uite, e bărbătească...", poate-poate s-o lipi. Şi s-a lipit. Carolline i-a dat-o lui. Şi cât a mai purtat-o după aia! A făcut toată facultatea cu ea, apoi şi după o mai purta vara, la plajă. După ce s-a tocit tare de tot, de a început să facă franjuri la manşete, a trecut-o la munca de jos, prin curte... A purtat-o până nu l-a mai încăput. Şi-acum mai are o mânecă din cămaşa aia. Carolline i-a adus-o în vara aceea, când ne adu­naserăm cu toţii la tataie.

Bunicul meu locuia în cartierul Tomis II, la cinci minute de plajă, pe o stradă umbrită de salcâmii ai căror flori te ameţeau la început de iunie (descoperisem că-s şi tare gustoase şi le jumuleam fără milă), de castani şi tei. În capătul străzii erau şi câţiva duzi la care făceam popas când mergeam spre plajă, dar şi când ne-ntorceam, până când crengile de jos rămâneau golaşe de fructe. (Ăsta era un obicei pe care-l aveam încă din copilărie, când cel puţin o lună de vară o petreceam la bunici. De fapt, stăteam mai mult pe plajă, iar la plajă, numai în apă, că mă bălăceam până mi se-nvineţeau buzele şi mi se zbârcea pielea de nu mai ştia tataie cum să mă ameninţe să ies din apă. Ne plăcea să înotăm până la "cruce" (locul din care puteam vedea crucea bisericii pictate de Tonitza, care se înălţa la vreo 400-500 de metri de plajă) şi, ţinând cont că până pe ţărm aveam de coborât o faleză  înaltă de vreo 30 de metri şi mai bine, destul de abruptă, până la "cruce" înotam 200-300 de metri.)

Tot în curtea bunicilor, umbrită de smochini şi de viţă-de-vie, la masa din faţa marchizei, într-o vară am făcut un fel de atelier de creaţie. Adunam de pe plajă spărturi de scoici sidefate, bucăţi mai măricele care să poată fi prelucrate. Şi, cu ajutorul unei truse de pile mici rotunde, triunghiulare şi pătrate, pe care o prietenă de pe stradă, Alice, o sustrăsese din atelierul tatălui ei, dădeam fel şi fel de forme scoicilor: cruciuliţe, frunze, delfini..., dar, cu toată strădania noastră, cele mai frumoase tot ale lui Victor erau. Alice locuia în josul străzii, era penultima casă rămasă în picioare după demo­lări. Erau speriaţi, circula zvonul că, după şirul de blocuri ridicat la bulevard, era în plan să se constuiască şi în sus, iar casa ei era printre primele care-ar fi căzut sub buldozere. Cât a mai stat şi tataie cu frica-n sân de spaima demo­lărilor! Nu putea nicicum concepe să se mute într-o odaie de bloc din casa lui ridicată prin anii '20. O dată cu decembrie '89 au scăpat şi de spaima asta. Părinţii lui Alice au vândut până la urmă casa şi s-au mutat, casa lui tataie a rămas, dar el s-a dus...

Carolline locuia şi ea în acelaşi cartier cu tataie, dar la blocuri (în cele vechi, mai sus, spre Capelă), la o aruncătură de băţ. Aşa că ne vedeam destul de des şi în afara orelor şi în vacanţă. Cum ajungeam la tataie, o sunam. "Hai, nu vii pe-aici?" S-au lipit unul de altul ca marca de scrisoare. (Bine, tataie era şi tare şugubăţ, şi cam toţi prietenii noştri făceau cerc în jurul lui de câte ori îl întâlneau.) Îi creştea inima când vedea că-i vin musafiri şi ne îmbia cu ceai rece - pe care el îl bea în loc de apă -, cu tăvi cu zmeură frapată, cu smochine aburite sau cu pepeni pe care-i ţinea la umbră, sub tufele de crini care împânzeau toată curtea.) Şi stătea Carolline cu tataie la taifas ore întregi, ea între­bând, el povestind despre cum era pe vremea când era el funcţionar al vămii - cândva, prin anii '30 -, despre Bucureştiul co­pi­lăriei lui, despre Marea Criză, sau cum era când el împreună cu iaiaca mergeau la Băi. De multe ori făceau în tandem glume pe sema mea - în special a unghiilor mele, care nu prea existau, fiind roase sârguincios din carne. Ea a plecat anul următor în Canada şi nu s-a adaptat deloc. Veselia îi dispăruse cu totul, o citeam în rândurile ei: "Măi Pavlin­kule, nu-mi place deloc aici, aş vrea să fiu acolo, cu voi...".