Sportul şcolar - Campionatul Naţional de Minibaschet

Îmi colorasem cu o carioca, pe un calendar cu Universitatea Craiova, prima parte a vacanţei de vară din 1989, cu mai multe luni înainte de a termina clasa a V-a. Eram legitimat la CSS Târgu-Jiu, secţia baschet, şi, la puţine zile după startul vacanţei (încă se mai fredona rima cu "trenul din Franţa"), urma să particip la "Campionatul Naţional de Minibaschet - Iaşi 1989".

Jucam baschet la CSS de prin toamna lui 1987. Ţin minte şi acum vizita unor profesori de sport prin şcoala noastră, în "recrutarea" de mici baschetbalişti. Impulsionat de părinţi, care la rândul lor practicaseră sportul şcolar, m-am lipit cu conştiinciozitate de programul săptămânal impus de ambiţiosul profesor Gabriel Bekes.

Cât timp ne permitea vremea, ne antrenam pe terenurile de baschet din spatele Stadionului Municipal Târgu-Jiu, în timp ce frigul şi ploaia ne mutau în moderna Sală Polivalentă. Totuşi, am prins şi un sezon în sala de sport a unei şcoli generale şi, la fiecare antrenament, tânjeam după Sala Polivalentă. Eram la antrenament de două-trei ori pe săptămână, visam şi mâncam baschet pe franzelă. Idolii noştri proveneau din Balcani (Iugoslavia şi Grecia) şi, graţie televiziunii iugoslave, urmăream cam tot ce se întâmpla prin acest sport.

Ştiam echipe pe dinafară şi aveam, fireşte, modele. După "talentele" noastre, încercam să-i copiem: în stilul de a arunca la coş, de a pasa, de a face diverse jonglerii pe teren. Abia după '90 am găsit la chioşcurile de ziare reviste cu baschetbalişti, dar deja începuse invazia americană...

La sfârşitul clasei a IV-a, marea bucurie nu a fost atât cartea primită o dată cu premiul I, cât purtarea maioului galben pe care mama cususe numărul "10". Eram selecţionat în echipa care urma să participe la "Campionatul Naţional de Minibaschet -  Târgovişte 1988" şi, câteva zile am dormit cu maioul sub pernă. Numărul "10" era făcut pe maioul galben dintr-un material albastru, în timp ce şortul era de culoare roşie. Sub pernă am ţinut doar maioul.

Nu mai ţin minte cine era producătorul echipamentului nostru, dar a fost acelaşi pe care l-am folosit şi la Turneul de la Iaşi, din 1989. De altfel, după ce se termina un turneu, echipamentul era returnat antrenorului care îl punea bine în vestiar.

Două săptămâni am petrecut la Iaşi, în Turneu. Am stat mai mult decât la ediţia din Târgovişte, pentru că am plecat două echipe, două grupe de vârstă. Drumul cu trenul de la Târgu-Jiu la Iaşi părea interminabil şi, imediat după ce ne-au cazat la un cămin liceal, ne-am băgat la somn. Camerele erau curate, zona era liniştită şi plină de verdeaţă. Surprizele neplăcute veneau o dată cu lăsarea serii: batalioanele de ţânţari care ne ciuruiau. Din păcate nu a fost singura problemă: bucătăria căminului a fost oribilă. Nu pot să uit grija cu care ţineam farfuria cu piure. Păi da, că dacă nu eram atent, se scurgea din farfurie... Aşa că am cam făcut foamea la Iaşi, cheltuind mare parte din banii pe care ni-i dăduseră părinţii prin cofetării şi pe fructe. Am regretat cantina de la Târgovişte, în special meniul cu fidea şi carne de vită... Şi nici măcar îngheţata "colorată" de la Târgovişte nu exista la Iaşi, nici alviţele (în special cele cu formă de cocoş), pe care le cumpăram fără să ştie antrenorul. Nu accepta sub nici o formă să dăm banii pe "mizeriile" alea, mai ales că proveneau de la vânzători... dubioşi.

Combinaţia dintre muşcăturile de ţânţari şi meniul respingător ne-au transformat în nişte "victime de lagăr", speriindu-ne practic părinţii la întoarcerea în Târgu-Jiu. Apropos de bani: am avut la mine, de cheltuială, vreo 250 de lei. Plicurile cu bani, pe care era numele fiecăruia dintre noi, stăteau în grija profesorului Bekeş, însoţit la Iaşi de soţia sa, de aceeaşi profesie (de altfel, băiatul lor era în aceeaşi grupă de vârstă cu mine). Când aveam nevoie de bani, ceream la antrenori şi suma respectivă de bani era trecută cu pixul pe plic.

Nici la Iaşi, nici la Târgovişte nu am reuşit să avem un parcurs prea bun. Cu alte cuvinte, nu am apucat să jucăm prea mult după ieşirea din grupe. Domnul Bekes era cam vulcanic şi destul de pretenţios. Nu ne doream să ajungem în preajma lui când nu jucam bine. Spre deosebire de Turneul de la Târgovişte, la Iaşi fiind mai mulţi, cam la toate meciurile aveam/făceam galerie. Unele slogane erau adaptate de la alte galerii, altele erau scornite la faţa locului.

În timpul liber nu eram închişi în camere, aşa că am putut să batem la pas Iaşiul. Dar nu au lipsit şi plimbările organizate: Palatul Culturii, Copoul şi mai ales Biserica Sf. Trei Ierarhi.

Tot organizat era şi mersul la oficiul PTTR. De la unul dintre ghişeele Poştei ne procuram monezile cu care sunam acasă. În acele momente, cele mai căutate erau cele de 3 lei, pentru că asigurau un timp mai mare pentru convorbiri.

La cămin era timp şi de trăznăi, dar pasta de dinţi pe o clanţă sau pe faţa cuiva intrau mai degrabă la categoria "lipsă de inspiraţie". Unul dintre colegii mei de cameră era cam sperios aşa că, într-o noapte, l-au vizitat "fantomele". Ne-am chinuit să nu adormim şi, la un semn, ne-am dat jos din paturi şi ne-am acoperit cu cearşafurile. Când am ajuns lângă patul colegului Horică, ne-am dezlănţuit aşa cum văzusem prin filme. Horică s-a trezit şi a început să urle, chinuindu-se săracul să se caţere pe perete. Cum nu era Spiderman, toate încercările lui au eşuat. După un scurt spectacol macabru, ni s-a făcut milă de el şi ne-am descoperit. Râdeam în hohote, dar "victima" cu greu îşi revenea din sperietură.

După ora 9:00 seara, lumina era oprită în majoritatea camerelor, un lucru neplăcut de altfel. Într-o seară, ne-am revoltat şi am pus-o de-un protest pe culoar. Eram destul de nervoşi pentru vârsta noastră, iar "greva" nu a durat decât până s-a întors şi antrenorul nostru în cămin. Mai trecusem printr-un conflict cu îngrijitorii căminului şi la Turneul de la Târgovişte '88. În una dintre serile în care domnul Bekes era în altă parte din cămin, la poveşti cu alţi antrenori, am tras o bătaie cu perne şi ne-au dat afară din cămin pentru gălăgie. Cu toţii eram în pijamale. Olteni fiind ne-am descurcat însă rapid, ajutaţi şi de poziţionarea camerei noastre la parter: am intrat pe geam.