Strategii în goana după alimente

de Carmen Preotesoiu | 09 Noi 2009 • 00:00

Paulina Buculei (62 de ani) este pensionară, după ce acum patru ani a pus punct unei cariere de dascăl de aproape patru decenii.

"Un kilogram de mălai, un litru de ulei sau câteva pâini reprezentau un lux pe vremea comunismului. La cozi imense, de câteva ore bune, erau nevoiţi să stea oamenii de rând, ca noi, pentru a ajunge să se «răsfeţe» cu oricare dintre aceste produse, la care se adăugau multe altele. Dacă în provincie, de cele mai multe ori, consumul era restricţionat printr-o cartelă, pe care vânzătorul bifa articolele cumpărate în limita raţiei impuse, în Capitală puteai avea norocul să poţi cumpăra «o raţie mai mare». Aşa se trezeau aşteptând la cozi ce păreau interminabile chiar şi cinci membri ai unei familii, pentru a-şi mări «achiziţia».

În vara lui 1989 am plecat cu soţul şi fetiţa din localitatea buzoiană în care locuim la Bucureşti, «să ne facem aprovizionarea». Plecaţi de acasă cu noaptea-n cap şi înarmaţi cu multă răbdare, am făcut primul popas în zona Gării de Nord, unde ştiam că este o alimentară unde «mai bagă» câte ceva bun, în afară de celebrele conserve de peşte care făceau nelipsitele piramide din magazinele ceauşiste şi la care toţi ne uitam cu greaţă.

La alimentara cu pricina, am avut senzaţia că am tras lozul câştigător. «Aşteptăm să bage conserve de carne de vită şi de porc!», ne-a spus, şoptit, un pensionar instalat confortabil într-un scăunel pliant, ultimul dintr-o coadă de aproximativ 30 de persoane. Ne-am aşezat şi noi la rând şi, după două ore de aşteptat, duceam la maşină, ca pe-o adevărată pradă, cele şase conserve de carne - două de fiecare, pe care reuşiserăm să le cumpărăm.

Următoarea oprire strategică: Bucur Obor. Încă o alimentară căreia i se dusese vestea. De data aceasta, o coadă care mergea mai repede, pe trei rânduri. O adevărată ofertă - un kilogram de mălai pentru fiecare cumpărător. Eu, soţul şi fetiţa stăm de două ori. A doua oară însă, vigilenţa vânzătoarelor ne dejoacă planurile de a ne încerca norocul şi a treia oară. Una dintre femei ne recunoaşte şi se răsteşte de aude toată coada că, din cauza «unor abuzivi» ca noi, ajung alţii să rămână fără mălai. Întindem banii repede şi ne luăm tălpăşiţa, strângând triumfător pungile.

În drum spre maşină însă, o idee năstruşnică îmi încolţeşte în minte. Schimb bluza cu alta pe care o aveam în maşină şi mă aşez din nou la coadă. Îmi vine rândul după doar câteva zeci de minute de aşteptat. Vânzătoarea toarnă cu pâlnia mălaiul în sacoşă şi întinde mâna după bani, în timp ce-l pune pe cântar.

Când ridică ochii, mă recunoaşte. O adevărată ceartă se încinge din senin. Vocea ţipătoare a vânzătoarei este susţinută de zeci din spate - oameni aşezaţi la coadă, care se tem că nu mai ajunge şi până la ei. În hărmălaia creată, cei din spatele meu mă dau violent la o parte, iar unul înşfacă punga pe care mă pregăteam s-o iau. Vânzătoarea abia apucă să-mi dea banii înapoi.

Aventurile escapadei noastre din Capitală dedicată cumpărăturilor s-au sfârşit abia seara, când, după ce ne-am mai învârtit prin oraş în căutare de chilipiruri, am dat peste o brutărie, unde, mare ne-a fost mirarea, nu se dădea pâine pe cartelă. Ne-am aşezat din nou la coadă şi am luat 10 pâini. În maşina mirosind a pâine proaspătă, ne-am îndreptat apoi spre casă obosiţi, dar mulţumiţi de adevărata «comoară» pe care o duceam cu noi".