Sub semnul bulinei negre

Teodora N. avea aproape 6 ani în 1989 şi schimba viaţa de cămin cu cea de grădiniţă. "Nu ştiu dacă vă amintiţi mirosurile de mâncare, săpunurile de pe vremea aceea, însă eu nu am să uit niciodată lanţul de paturi care arătau ca nişte dulapuri decapotabile. Când dulapurile se lăsau în jos, şi toate imaginile cu personaje din desene animate încetau să se mai vadă, pentru noi, cei de la cămin, începea automat somnul.

Îmi amintesc că odată mâncasem săpun, altă dată ascundeam bomboane prin pat şi nu de puţine ori m-am trezit sub patul de cămin. Într-o zi din'asta, când se desfăceau paturile, eu, cu o bulină neagră, mare cât o zi de post, lipită pe frunte, mă aşezam spăşită în pat, gândindu-mă cu groază cum am să explic eu acest incident şi cum voi alătura această dovadă a ruşinii lângă şiragul de buline roşii lipite în lanţ de jos în sus pe draperia din camera mea. Eram tristă. Practic refuzasem să ascult de doamna educatoare Cucu.

O supărasem în ziua aceea teribil. Era un fel de inspecţie şi eu, dintre toţi copii, am refuzat să spun o poezie, odă adusă tovarăşului. N-am să înţeleg niciodată de ce am făcut asta.
Apoi, prinsesem un fel de ură pe tovarăşu', de care ai mei se fereau să discute, şi mâzgălisem toate cărţile şi almanahurile din casă, îi pusesem peste tot coarne cu pixul.

În după-amiaza aia am adormit şi m-am trezit pe întuneric. Peste câteva minute de panică, s-a ridicat capacul şi eu m-am trezit la lumină adusă de femeia de serviciu care ridicase patul portabil. Nu ştiu nici azi cum am reuşit să mă strecor sub lanţul acela de paturi lipite taman dedesubt, dar ştiu sigur că i-am mulţumit doamnei Cucu că mi-a dezlipit în somn bulina neagră. Practic, această bulină neagră, teama de a nu greşi m-au urmărit şi la şcoală, şi la grădiniţă.

În toamna lui 1989, am trecut la nivelul următor, grădiniţa. Îmi amintesc că în prima zi, după ce mă lăsase mama în uşa grădiniţei, stăteam pe un scaun foarte mic, înfricoşată, stingheră. Acolo mă aşezase doamna şi nu-mi venea nici să respir, de cât de nou şi de străin mi se părea totul. Mă temeam cel mai tare să merg la geam, ca ceilalţi copii, căci educatoarea ne ameninţase. Mie îmi era frică să nu iau bulină neagră. Şi, nu ştiu cum, atunci a venit un băiat, tot de la mine din scară, Păduche îl strigam noi, care a reuşit să ridice toată suflarea cu picioarele sprijinite de pervazul geamurilor. Eu - pe scaun, la locul meu.

Când a venit doamna, ne-a cadorisit pe toţi cu bulină neagră, inclusiv pe mine, pârâtă de ceilalţi că aş fi făcut acelaşi lucru. Câtă ruşine, revoltă şi nedreptate am simţit atunci, în chiar prima mea zi acolo! Pe drumul de întoarcere acasă, îmi amintesc cum am scos fiecare fir de la acea bulină neagră, care era de pânză de data asta, şi cum, în frica mea, mă uitam în spate mereu, să văd dacă mi-am ascuns bine urmele. Ca nu carecumva să afle mama de ea. A fost prima nedreptate pe care am rostit-o când am intrat pe uşă."

(a consemnat Ionela Gavriliu)