x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tancuri şi nunţi în cizme de cauciuc

0
Autor: Ionela Gavriliu 26 Mai 2009 - 00:00

Ion S. a fost maistru la uzina "Tractorul" din Braşov. Lucra acolo de la 19 ani, iar în anul căderii comunismului avea 41 de ani. Atunci lucra, fapt neobişnuit pentru o secţie ce se ocupa de obicei cu întreţinerea maşinilor şi cu aprovizionarea la secţia specială în care se făceau tancuri.



Tot în acel an, a fost la o nuntă a unui văr, într-un sat din judeţul Buzău, o nuntă la care s-a cărat pâinea cu o căruţă cu boi (pentru că, din cauza noroiului, nu mai putea intra nici o maşină în sat) şi la care a cântat Neamţu lăutaru', "cel mai freş ţigan".

"Din 1967 am lucrat la Uzina «Tractorul». Eram maistru în 1989, la o secţie care nu făcea tractoare, ci se ocupa cu întreţinerea uzinei, cu aprovizionarea, făceam benzi transportoare. Eram în total 16 oameni, dintre care opt la construcţii mecanice, doi electricieni. Atunci ne-au detaşat la o secţie care se ocupa cu construcţia de tancuri, era o secţie specială.

Nu ştiu câte tancuri au ieşit, oricum, serie mică, şi ştiu că le-au trimis prin ţară. Se făceau diferite piese la anumite secţii şi noi ne ocupam să le asamblăm, ca să iasă întregi pe porţile uzinei. Cred că erau în jur de 16.000 de lucrători în uzină atunci. Salariile erau bune şi ne descurcam, traiul era decent. Erau şi femei în uzină, cam două la 30 de bărbaţi, că erau munci grele, de aşa natură că cereau şi forţă. Se mai întâmplau şi accidente, unele chiar mortale.

După un astfel de accident se dădea o circulară prin care eram anunţaţi împrejurările în care au avut loc accidentele, ca să nu facem aceleaşi greşeli.

Lucram şi sâmbăta, şi duminica, uneori şi 12 ore. Era multă disciplină şi fiecare ştia ce avea de făcut. Printre noi erau şi informatori, deja îi ştiam. Am avut chiar prieteni despre care se auzea cu ce se ocupau. Ne supravegheau, dar dacă erai corect, nu vorbeai aiurea şi-ţi vedeai de treabă nu aveai probleme. La noi în secţie nu au fost oameni care să fi avut de-a face cu informatorii.

Ca să mă descurc, mai ales că nu se prea găseau de-ale gurii, aveam prieteni la un restaurant din Poiană şi la cofetărie. "Ioane, treci pe la mine să-ţi dau 10 cioco­lăţele", mă chema o femeie cumsecade de la cofetărie, care ştia că am copii. Aveam un coleg de uzină care se plângea mereu că n-are de-aia, n-are de-ailaltă. Într-o zi i s-a stricat frigiderul şi m-a chemat pe mine să i-l repar. Era doar soacră-sa acasă şi, când am ajuns şi mi-am aruncat pri­virea pe geam, avea balconul plin de pungi cu carne îngheţată.

Pe la începutul anului au în­ceput să apară zvonuri că va cădea Ceauşescu. Zvonuri spuse pe la colţuri, că nu îndrăznea nimeni să vorbească pe tema asta. Mai ales că, după revolta muncitorilor de la «Tractorul», din 1987, am văzut ce păţesc oamenii care nu stau în banca lor. Aveam un vecin la parter, coleg de muncă, care a dispărut într-o noapte cu familie cu tot.

A doua zi erau ziare puse în geam. Am auzit că mai târziu s-a întors în Braşov, dar nu ştiu unde a fost dus şi ce a păţit în timpul cât nu s-a mai ştiut nimic de el. Oricum, ce se zvonea atunci era că flacăra se va aprinde din Iaşi, nicidecum de la Timişoara.

Un eveniment mai aparte al acelui an a fost nunta vărului meu Traian, nuntă ce a avut loc într-un sat aproape de Vulcanii Noroioşi. Nu puteai face nuntă pe vremea aia dacă nu luai pe sub mână. Măslinele au fost luate cu pile, soţia unui alt văr lucra la Alimentara, pâinea - luată pe sub mână, că cine-ţi dădea atâtea pâini când aveai cotă pe cartelă? Cozonacii au fost aduşi de la Bucureşti, luaţi printr-o cunoştinţă. Băutura au avut-o familiile mirilor.

Când au venit cu pâine de la Buzău, cu o Dacie, s-au împotmo­lit în sat şi n-au mai putut ajunge la Căminul cultural. Atunci a venit fratele miresei cu carul cu boi, a încărcat tot ce era în maşină şi cu greu a putut răzbi până la locul petrecerii. La fel au fost aduse şi cazanele de mâncare de acasă. Meniul nu era sofisticat, dacă stai să te gândeşti acum. Dar era simplu şi decent: trei feliuţe de salam, patru măsline, brânză şi şuncă de casă la gustare, sarmale şi friptură şi băutură din belşug.

De cu seară, băieţii din sat s-au strâns la ginerică şi au împodobit brazii cu flori din hârtie creponată şi beteală. Cel pentru mireasă avea o steluţă roşie în vârf, iar cel pentru mire - una albastră.

Din cauza noroiului, mirii n-au mai putut ajunge cu invitaţii la biserică să se cunune, aşa că s-au cununat acasă. Era atmosferă faină: naşul, cu un prosop din ăla de artizanat în jurul gâtului, lău­tarul - de mare angajament. Ve­nise cel mai tare lăutar de pe Valea Buzăului, Neamţu' de la Cân­deşti, «cel mai freş ţigan», cum i se spunea. Ne-a cântat «Bă­lălău, băiatul mamii» şi «La calul bălan», de săltam toţi cizmele grele de noroi. Că toată nunta am stat în cizme de cauciuc..."

Serviciul de email marketing furnizat de