Ultima generaţie de pionieri

Iuliana Bălan are 28 de ani şi este din Bucureşti. "În 1989 aveam vreo 8 ani şi încă nu ştiam ce înseamnă cuvântul dictator, cu toate că trăiam în dictatură. Evident că nici de acest cuvânt nu auzisem, deşi sem­nificaţiile lui se reînnoiau şi se îmbogăţeau zi de zi.

Până în decembrie, am aflat că raţia şi cozile la alimentară, poza zâmbitoare de deasupra tablei negre, cele cinci mi­nu­te de desene animate de sâmbăta, steguleţele de carton, unul tricolor şi unul roşu, cu steme diferite, uniforma, şoimii patriei şi pionierii, în fine, cam tot ce trăisem eu zilnic până atunci purta un singur nume, unul înfricoşător şi de dispreţuit... dictatură.

Numai după ce o voce a strigat «dictatorul a fugit!», aşa cum în­ge­rul a strigat «Bucură-te!», o mirare ne-a cuprins pe toţi, apoi o lămurire, apoi o teamă, scufundată în ne­în­cre­dere şi nesiguranţă, care încet-încet, după câţiva ani de tranziţie, s-a diluat, a dispărut, fiind înlocuite de alte feluri de îndoieli.

În 1989 am fost făcută pionier. Am fost ultima generaţie de pionieri. La noi s-a rupt detaşamentul, a încetat «o frumoasă tradiţie», «s-a îngropat un mit». Am fost făcută pionier printre ultimii din clasă, în seria a doua sau a treia, nici eu nu mai ştiu a câta, oricum ideea era că mediocritatea mea şcolară trebuia pedepsită cumva. Nu cred însă că scăpa cineva de la ritualul de a fi făcut pionier.

Chiar dacă ceremonia se des­fă­şura în clasă, într-un plictis dres cu gălăgie, tot te puneau să juri pe tricolor. Nu am fost un elev silitor, de-abia buchiseam în clasa a III-a, de aceea pe mine m-au pus să jur ca să devin pionier, prinsă între tabla de scris şi drapel, în faţa clasei. În acest timp, restul colegilor mei, premianţii, deja pionieri, care avu­seseră parte de o ceremonie mult mai înălţătoare, într-un loc încărcat cu o puternică însemnătate patrio­tică: Doftana, monumentul eroilor, sau cine mai ştie pe unde, forfoteau neliniştiţi în bănci. E tot ce-mi amintesc.

Am îmbrăcat, cu oareşce regret după şorţuleţul bleu, uşor şi comod, costumul pioneresc: fusta plisată şi cămaşa albă din material sintetic, călduros şi transparent, cu cravata roşie prinsă cu un inel din plastic al cărui gust îmi plăcea grozav, mai ales la orele de mate, şi cureaua cu cataramă din metal coclit deja din fabricaţie, care mă înghioldea groaznic în abdomen.

Costumaţia asta incoloră şi incomodă era obli­gatorie. Trebuia să fiu atentă să nu-mi pătez bluza cu cerneală, să nu-mi pierd inelul de la cravată şi mai ales să-mi pun afurisita de curea căcănie care mă enerva cumplit. În 1989, primăvara şi toamna, şi încă puţin din iarnă, până la vacanţă, am fost pionier. Apoi a venit Revoluţia, iar «tovarăşa», devenită din februarie «doamna», ne-a pus să păstrăm un moment de reculegere (alt cuvânt nou, învăţat atunci), să rupem pozele cu dictatorul din cartea de citire şi ne-a zis să lăsăm acasă cravata şi cu­rea­ua şi să purtăm doar costumul alb-negru de pionier post­re­vo­lu­ţi­o­nar."