Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aveam 13 ani în primăvara lui ’89. A fost ultima primăvară acasă, în casa părintească, acolo unde m-am născut, unde am crescut împreună cu fraţii mei, cu părinţii şi cu bunica. Ştiam, cu un an înainte, că nu vom mai putea să locuim acolo şi totuşi nu ne puteam obişnui cu ideea.
Speram. Ne rugam la Dumnezeu să se întâmple o minune. Să ne ocolească buldozerele, să ne lase în continuare să stăm acolo. Era casa noastră, de care nu am vrut nici o clipă să ne despărţim. Minunea nu s-a întâmplat. Ne-au anunţat într-o zi că e gata, că vin s-o dărâme. Ne-am strâns cu toţii în curte şi-am privit muţi şi neputincioşi cum viaţa ne era ruinată. Zece minute. A durat numai zece minute să se aleagă praful din casa copilăriei mele.
Nu am avut voie să punem mâna pe nimic. Se considera că statul şi-a făcut datoria, plătindu-ne despăgubiri pentru casa părintească, deci n-am putut să iau nici măcar o ţiglă, s-o păstrez ca amintire. Mă uitam la soldaţii urcaţi pe acoperiş, cum scoteau ţiglele şi le aruncau cu putere spre pământ, să le spargă, şi nu puteam să fac nimic. N-am putut să luăm nici un geam, nici o uşă care ne-ar fi putut aminti de casa copilăriei noastre, care-ar fi putut să dea culoare apartamentului de la bloc, unde am fost mutaţi cu forţa. Am plâns, dar degeaba. Casa a căzut la picioarele noastre. Totul s-a prefăcut în praf. Dar tragedia abia atunci începea.
A fost odată o casă, pe Strada Matei Basarab, în Mangalia. De când ultima suflare a regimului comunist a transformat-o-n praf, totul s-a schimbat. Visul frumos al copilăriei s-a prefăcut şi el în praf, în aceleaşi zece minute, cât le-a luat buldozerelor să pună totul la pământ.
După două luni, bunica a murit de inimă rea. Nu a putut suporta ideea că toată munca ei de-o viaţă s-a ruinat în câteva clipe. S-a-mbolnăvit şi nimeni n-a mai putut-o salva. Tata a avut şi el mari probleme. Nu s-a putut adapta la bloc. Iar mie şi fraţilor mei, acel praf rămas în urma casei părinteşti ne-a schimbat viaţa pentru totdeauna.
Mircea Caloianu - Mangalia
