x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un concediu de pomină. Pregătiri de plecare în munţi

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 03 Aug 2009 - 00:00
Un concediu de pomină. Pregătiri de plecare în munţi


Am trecut examenul de treaptă! Încă mă mai oftic că aş fi putut lua 10 la mate! 10 la mate! Mi-a trecut pe lângă stilou, când am uitat să pun pe doi aria triunghiului dreptunghic isoscel, pe care l-am transformat astfel în pătrat, şi mi-a mâncat 20 de sutimi. A trecut şi ziua în care-am împlinit 16 ani..., dar n-am simţit-o. Nu contează, a venit vacanţa!!! Ur­mau câteva zile de plajă, două săp­tă­mâni pe munte, apoi cheful lui Flo­rin şi lungi zile şi seri de plajă şi dans. Victor a venit şi el de la Ti­mi­şoara, unde dăduse examen la Me­di­cină. Da! S-a pregătit pentru Medi­c­­ină şi-a devenit un petrolist dedicat.

Am început să ne pregătim rucsacurile de plecat pe munte. Tata stătea deja cu hărţile-n faţă de vreo lună şi-şi nota de zor trasee, refugii, lacuri şi izvoare, cabane, stâne, şei şi căldări. Era extrem de tipicar când venea vorba despre plecat pe munte. Săptămâni întregi studia hărţile şi visa traseul cu ochii deschişi, cu mult înainte de a-l parcurge. Apoi, calcula proviziile: conservele, biscuiţii şi ciocolata. Pe-aia o aşteptam cu interes la fiecare oprire, mai ales când urcam. Din acest motiv mă şi opream destul de des, să-mi refac stocul de energie...

Bine, nu numai de-aia, îmi şi ieşea limba de-un cot, mai ales când era vorba despre urcuşul până pe creastă. La fiecare popas ne reveneau cam câte două bucăţele pe gură de drumeţ. Nu-i vorbă, că eram în stare să devorez una-ntreagă în şase secunde ju­mate, dar proviziile de ciocolată erau limitate şi scădeau cu repezi­ciune. Nu ştiu de unde făcea rost de ciocolata aia grăsuţă, chinezească. Cred că venea şi prin Casa de Comenzi, unde musai tata făcea o comandă înainte de plecare pentru... ciocolată, alune (la cutie! Am mâncat o dată până mi-a venit rău), ceva conserve mai de soi...  

Se mai contura o mică problemă - recipientele pentru apă. Cum PET-uri nu se găseau pe vremea aia pe nicăieri  - nu ca acum, inclusiv pe plajă şi prin albiile râurilor - şi erau de preferat bidoanele, pentru că erau mai uşoare şi nu se spărgeau, începeau căutările şi spălăturile. Pe vremea aceea, se comercializau în bidoane din plastic apa distilată, uleiul de motor, lichidul de frână, spirtul. În principiu, fel şi fel de lichide... tehnice. Erau nişte bidoane mate, pătrăţoase, cu şănţuleţe indicatoare la fiecare 100 de mililitri. Căutam în special lichide cât mai incolore, inodore şi insipide, deoarece plasti­cul avea şi atunci calitatea de a păstra culoarea, mirosul şi gustul, chiar dacă băgam pămătuful de sticle în funcţiune. Mai aveam şi o ploscă stil armată, de tablă, dar cu un an înainte, în Piatra Craiului, tata a umplut-o cu lapte de oaie de la o stână. Deşi a fost frecată şi şamponată de i s-a luat vopseaua, mirosul de oaie n-a ieşit din ea neam. Aşa că n-am mai putut pune gura pe ea. Eu, cel puţin. Parcă tot mai suportabil era mirosul tehnic, chiar dacă nu era la fel de mioritic.

Anul acela, tata pusese mâna pe harta Masivului Iezer - Păpuşa, din care urma să trecem în Făgăraş. Mama nu putea veni cu noi, că-şi consumase concediul cu deplasarea la Timişoara. Urma să plecăm cu "bătrâna carapace" - după cum a numit-o după ani şi ani la rând un bun prieten -, breakul nostru galben, mult mai tânăr pe-atunci.
Ne-am făcut rucsacurile ca la carte. Strictul necesar, ca să nu ne rupem spinările: bocanci, saci de dormit, bluzoane, pelerine de ploaie, haine înfăşurate-n pungi, să nu se ude dacă ne va prinde ploaia (cum ne prin­sese cu doi ani înainte în Fă­gă­raş, pe creastă, unde nu aveam nici o stâncă sub care să ne adăpostim, iar în jurul nostru erau numai jne­peni trăsniţi. Acela a fost primul meu urcuş pe munte... de neuitat.

Mai ales că am ajuns la poale, în locul de unde începeam ascensiunea, după 12 ore de mers cu trenul. Plecasem pe la 17:00 după-amiaza din Constanţa şi am ajuns la Turnu Roşu în jur de 5:00-6:00 dimineaţa, cam în momentul în care se crăpa de ziuă. În compartiment avusesem partener de drum un ţânc neliniştit şi nemulţumit, care a plâns mai tot timpul.

În cele câteva momente de linişte pe care le-am avut în lunga noapte de vară, am reuşit să aţipesc, însă doar până-n momentul în care-mi cădea capul violent în piept, din cauza faptului că cineva, când a mobilat compartimentele, s-a gân­dit că ai nevoie de pernă sub cap şi când stai în fund... Sau până se trezea copiluţul şi începea iar gălăgia. Într-un final de noapte, rupţi de somn şi dând mărunt din buze, am ajuns la destinaţie. Într-un fel a fost bine. Dar altfel, traseul Turnu Roşu - Cabana Suru era unul de 10 ore. Noi l-am făcut în 12. Am crezut că nu mă voi mai opri niciodată din mers. Când începeai să urci, urcai până-ţi că­deau muşchii şi ţi se tăia respiraţia, apoi urmau cobo­rârile, nesfârşite (de obicei, cele către cabane).

Vedeai cabana de sus, de pe creastă, înconjurată de brazi şi te gândeai că, dacă arunci o piatră mai tare, îi nimereşti coşul. Ei aş! Cabana părea ea aproape, dar era la vreo 600 m mai jos - diferenţă de altitudine, nu distanţă - şi coborai, şi co­borai, şi cabana tot îţi apărea şi dispărea, pitindu-se după vreo culme sau în spatele brazilor, agilă ca o ciută ce se lasă văzută doar în treacăt. Că ajungeam să mă întreb dacă nu cumva mintea-mi joacă feste, înfăţişându-mi case puse pe teren drept... După vreo două ore de coborâre continuă, aveam impresia că genunchii au început să se îndoaie invers.

Tata şi-a îndesat conservele - de-i ajungea rucsacul la vreo 30 de kile, Victor a băgat la el diverse alte ustensile necesare pe parcurs, eu având bagajul cel mai uşor: doar efectele personale plus un sac de dormit.

Le-am vârât în maşină şi pe-aci ţi-e drumul. Constanţa spre Câmpulung Muscel, vrând să cotim pe la Lereşti către Cabana Voina - punctul de pornire pe munte. Pe la Târgovişte, am oprit la un magazin moto - velo - sport, de unde tata a cumpărat un cort, nu neapărat să-l folosim, dar să fim asiguraţi. Cort de trei persoane, 4.000 de lei, aproximativ 7 kile. A fost montat pe rucsacul lui Victor.
va urma
Citeşte mai multe despre:   vacanta,   concediu,   1989 - acum 20 de ani

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de