"Voiau să mă bage la ilicit"

Ion Câmpeanu avea 52 de ani în 1989 şi era angajat la Tipografia Filaret; astăzi umblă cu o sacoşă de rafie în mână, târâind un picior. Haina cu care e îmbrăcat, o pufoaică cenuşie care-i vine până la genunchi, aminteşte de halatul pe care trebuia să îl îmbrace la serviciu.

"Toată viaţa am lucrat ca tipograf şi linotipist şi împreună cu soţia am reuşit să adunăm pe la sfârşitul lui 1989 un capital de 120.000 lei, bani pe care ne-am gândit să nu-i ţinem în casă şi i-am depus la CEC, cu gândul că poate luăm şi ceva dobândă la ei. Serviciul meu era la Filaret; tipăream cărţi, dar şi calendare bisericeşti când se apropia anul nou. Era mereu rost de muncă în plus şi, normal, şi de bani peste salariu. La un moment dat am făcut şi o grevă, noi şi cei de la Casa Scînteii, prin 1962 cred că era, pentru că nu ne luaserăm sporul de 5%, care ni se cuvenea de drept, pentru că aveam o meserie grea, lucram cu plumb.

Mă chinuiam destul pentru banii ăia. Să culegi 60.000 de semne stând în picioare nu era deloc uşor. Stăteam când într-un picior, când în celălalt. La un moment dat nu mai puteam, dar n-aveam ce să fac, trebuia să continuu să culeg literă cu literă. De pe urma muncii m-am ales cu artrită şi de-abia merg. Am pro­bleme şi cu ochii. Departe văd foarte bine, dar aproape - mai deloc. Când mănânc o ciorbă de fasole trebuie să îmi pun ochelarii să văd şi eu ce bag în gură. Dar, asta e, la 72 de ani încă sunt bine.

Să revin la cecul ăla de 120.000 lei. Bineînţeles că nici nu apucaserăm bine să depunem banii şi ne-am trezit la uşă cu doi miliţieni, de la economic cred că erau. Suma li se păruse suspect de mare şi voiau să mă bage la ilicit. Noroc că eu sunt tipicar: aveam într-un dosar adunate toate chitanţele cu sumele de bani pe care le încasasem din muncă cinstită.

S-au dus şi la Filaret şi au verificat, dar totul era în regulă şi nu au avut ce să îmi facă. Eram eu hoţ? Ăştia de azi sunt hoţi, şi cât fură şi nu-i prinde nimeni, ba încă îi mai şi vezi în fiecare seară la televizor. Plănuiam, eu şi soţia, de banii ăia să ne cumpărăm o maşină, poate o Dacie sau poate vreo maşină străină un pic mai scumpă, un Wartburg, de exemplu, şi în concedii să mergem şi noi prin ţară, să mai vedem una-alta, că de mare în fiecare vară eram cam sătui. Nu zic că nu era bine, aveam trei mese asigurate, că mergeam prin bilet, şi la hotel erau condiţii bune. Dar a venit Revoluţia, au venit alte necazuri pe capul nostru şi nu am mai apucat să ne luăm maşină, iar banii s-au dus pe altele."