Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am copilărit la ţară, la Izvoarele şi Chiriacu, la 24 de kilometri de Giurgiu. Adoram să alerg pe uliţa satului cu tălpile goale cufundate într-un strat gros de praf călduţ. Cea mai fină pudră cosmetică nu-l egalează!
Îmi aduc aminte cu nostalgie cum primeam de la mama 10 lei şi rugămintea de a merge la brutărie să cumpăr două pâini. Am şi acum întipărită mireasma de pâine fierbinte, abia ieşită din cuptor. De cele mai multe ori plecam "la pâine" cu prietena mea, Dorina. Ne aşezam cuminţi la rândul dublat de fiecare dată. Coada se forma de obicei până la şosea, iar pe la jumătatea rândului format se afla intrarea vânzătoarei la ghişeu. Pe uşiţa verde, cu pragul înalt, reuşeam să mă strecor din când în când, atunci când reuşeam să îmi fac curaj să înfrunt "boscorodeala" celor care rămâneau afară şi musai când mă aflam în rândul de la perete. Părinţii mei îi erau prieteni vânzătoarei care îmi aşeza în sacoşă pâinicile fierbinţi, abia ieşite din cuptor, pe care le punea în lăzi după ce-i erau trimise printr-o fereastră îngustă de brutari. De cele mai multe ori mâncam trei sferturi dintr-o pâine pe lungul drum până acasă. Atunci când nu reuşeam să mă strecor pe uşa salvatoare, eram prinsă în chingile celor care ne împingeau din răsputeri pentru a ajunge cât mai repede la ghişeu şi pentru a "apuca" o pâine. Măcar una. Noi, copiii, deşi aveam vreo 14 ani, nu reuşeam să ţinem piept avalanşei de fiecare dată. Ne trezeam în afara rândului şi... fără pâine. Nu pot să uit cum prietena mea, Dorina, a rămas fără fustă în urma unei "confruntări" cu oamenii dezlănţuiţi. A ieşit din rând în chiloţi, însă a reuşit să cumpere pâine!
O altă isterie se forma în cu totul alt loc. La cofetăria satului, situată vizavi de şcoala din Izvoarele. Amandine, prăjitură cartof, ecler, savarine. Coada era mare, iar tăvile cu prăjituri - puţine. Până ajungeam la tejghea, dacă aflam cu întârziere că au fost aduse prăjituri, marfa se "evapora". Nu mai spun de ciocolata amăruie sau de portocalele aduse (din când în când) în preajma Sărbătorilor de iarnă.
Amintirile cele mai plăcute din anii comunismului au izvorul în anotimpul cald. Fiecare vacanţă de vară era ca o binecuvântare. Casa bunicilor din partea mamei se umplea dintr-odată: soseau patru nepoţi, trei fete şi un băiat. Aici ne simţeam în largul nostru. Cum verişorul meu, Florin, era mai mic cu 10 ani şi prefera să aibă propriile jocuri, nouă, fetelor, sora mea, Mari, verişoara mea, Daniela şi mie, mamaie şi tataie nu ne îngrădeau pornirile de domnişorici preocupate de prezentările de modă. Metrajele cumpărate de bunica mea pentru a-şi confecţiona lenjerii şi cearşafurile deja cusute deveneau modele de rochii, "prinse" în ace de siguranţă.
Aveam chiar şi podium de prezentare: patul bunicilor. Preocupările noastre pentru modă o determinau pe biata mamaia, Dumnezeu să o ierte, ca în puţinele ei momente de relaxare să meargă cu noi la magazinul sătesc să ne cumpere fel de fel de lucruri pe care ni le doream. Vitrina magazinului n-avea cine ştie ce oferte, dar lacul de unghii era nelipsit. Dintre acele cu gămălie şi batirele de aţă multicolore alegeam lacul de unghii de culoarea preferată (sic!) şi abia aşteptam să ne întoarcem acasă! La magazinul sătesc "universal", cum bine se preciza pe "inscripţia" de deasupra uşii, găseai fel de fel de nimicuri amestecate cu diferite lucruri importante. Dar adevăratele comori nu le descopeream aici, ci la Izvoarele, dincolo de pod, la magazinul de acolo. Ca să ajungi la raioanele de uz casnic şi librărie trebuia să treci mai întâi prin alimentara. Teancuri de cutii de biscuiţi spiralaţi şi cutii cu marmeladă, spirale, uneori biscuiţi "Eugenia". Acestea erau "delicatesele" care se regăseau în rafturile de la Alimentara. Din când în când se dădea sfoară în ţară că "la Viorel", cum se numea gestionarul de la Alimentara, "s-a băgat" ulei "vărsat". Atunci, mai cu bani, mai cu ouă, oamenii se grăbeau să-şi facă "provizii".
De la magazinul general de aici cumpăram perii de coafat, care de cele mai multe ori îmi smulgeau părul sau, în cel mai bun caz, mi-l încurcau! Agăţate ici-colo fel de fel de rochiţe înflorate aiurea, cămăşi de noapte, pijamale, pe tejghea basmale, prosoape de bucătărie şi alte lucruri care nu ne interesau, alături de oale şi farfurii înflorate. Lângă fereastră se afla însă universul meu: câteva rafturi cu cărţi prăfuite, aşezate de-a valma. Pierdeam acolo ore căutând printre odele dedicate conducătorului iubit şi lucrări ştiinţifice pe teme zootehnice şi de agricultură cărţi de citit. Şi, pe principiul cine caută găseşte, am găsit volume preţioase, iar timpul petrecut scotocind n-a contat: Marin Sorescu - "Singur printre poeţi", Mihai Eminescu - "Poezii", Octavian Goga - "Fire de tort", iar exemplele pot continua. Pe măsură ce răscoleam, pe raft rămâneau tot mai puţine cărţi de cumpărat. Printre ultimele cărţi am descoperit "Hiperboloidul inginerului Garin" a lui Alexei Tolstoi.
