Jurnale personale: 24 februarie 1989

Din ianuarie 1987 am fost invitat de fostul meu coleg de facultate şi prieten Lucian Stor – arhitect talentat, ajuns de 20 de ani la New York, să-i fac o vizită în SUA, în timpul conce­diului. Mă bu­cu­rasem ca orice om, în mod firesc, că voi reuşi să fac o călătorie unică în via­ţă, traversând oceanul spre Lumea Nouă.

O comisie anchetează cauzele exploziei care s-a produs, luni, la un laborator de cercetare, zona fiind deocamdată izolată, a comunicat Ministerul Apărării Naţionale (MApN).


După împlinirea formelor pe la COM, sectorul de partid, securistul institutului, consultarea vecinilor etc., etc., am depus cerere la serviciul paşapoarte. După 5 luni, aviz negativ. Am revenit, am fost în audienţă, mi-am expus activitatea, aportul meu de muncă în profesia de arhitect. După 3 luni, aviz negativ. În 1988, din nou cerere, din nou tot drumul, iar fără rezultat. Mă prezint a treia oară în audienţă (e ceva penibil să stai în faţa unui securist civil şi a unei secretare aşezaţi la o masă ca nişte anchetatori, iar tu, invitatul, la 5 m distanţă pe un fotoliu, argumen­tându-ţi "meritele". Aparent amabili, aparent interesaţi, m-au ascultat fără să scoată nici un cuvânt, eram o flaşnetă care cânta în pustiu. Am depus şi în scris memo­riul. Rezultatul, după alte două luni, a treia oară negativ.

Deci, pornesc în ianuarie 1987 ce­rerea şi la 22 februarie 1989 primesc, pentru a treia oară, răspuns negativ. Sunt cetăţean "liber", într-o ţară care garantează libertăţile şi drepturile omului ... la muncă, locuinţă etc. Mă simt înjosit, umilit în faţa blocajului ţării mele în a facilita oamenilor să călătorească. Renunţ, nu mai suport altă înjosire în faţa verificatorilor conştiinţelor care au în faţa lor cele mai intime relaţii, poate denunţuri, poate mici "amabilităţi" ale unor colegi, directori, şefi pe care nu-i cunoşti în ce fel te-au încondeiat şi ce rol au în reţeaua secretă a denun­ţătorilor şi a securiştilor.

Iubindu-mi cu patimă ţara mea, România, am încercat prin toată viaţa mea să fiu de partea dreptăţii, a cinstei, a onoarei. În profesia mea de arhitect – splendid meşteşug al oamenilor, nu am cedat niciodată în dauna eticii profesionale, nu am acceptat distrugerea absurdă şi dictatorială a monumentelor, fără nici o justificare în faţa istoriei. Am lupta cu armele cinstite ale inteligenţei şi ale bunului simţ, corect şi loial faţă în faţă cu autorităţile pentru a deschide ochii celor ce nu vedeau valoarea inestimabilă a moştenirii noastre culturale de primă mărime. Nu am acceptat niciodată să consider corecte şi justificate gesturile tiranice de distrugere a Văcăreştilor, a Lipscanilor, a Manucului, a Bărăţiei. Modest şi cinstit, am făcut întâmpinări corecte, ne­su­părătoare, elegante şi documentate în conţinut, să trezesc inerţia chiar şi a colegilor mei de breaslă, aflaţi mai aproape de decident. Mi-am irosit nopţile, căutând salvarea prin luptă cinstită şi pe faţă cu Necşoiu, Iordache, Jugurică, Focşa, Consiliul Culturii: Suzana Gâdea, Tamara Dobrin şi alţii.

Am scris memorii care au stârnit furia lui Jugurică, directorul meu şi sfetnic intim, unul din anturajul lui, implicat şi răspunzător direct în faţa istoriei ţării că a tăcut, că nu a luptat niciodată, ci a fost mut şi orb în a ţine întotdeauna fără crâcnire partea celui puternic fără opinie personală, acceptând ca un laş tot ce dicta el.

De aici, se trage, poate, refuzul autorităţilor de a mă lăsa să călătoresc. Le e frică, poate, de opiniile mele, dar eu nu mă vând nimănui.

Niciodată nu-mi voi trăda ţara. Niciodată nu voi lupta decât pe faţă, cinstit ... dar atât de incomod pentru unii. Nu mi-e ruşine de locul pe care-l ocup între oamenii profesiei mele, nu mi-e ruşine că am fost şi voi rămâne totdeauna cinstit în faţa unor crime care s-au petrecut la adresa culturii şi tezaurului arhitectural al ţării mele, distrus, călcat în picioare de ordine şi indicaţii aberante, absurde, ambiţioase, de a nu vedea nimic din ce-au creat înainte alte generaţii, de a rade de pe faţa pământului vestigii vechi de sute de ani, înlocuindu-le cu propriile "opere".

Profesia mea, înaripaţii arhitecţi şi constructori ar fi putut azi să se mândrească cu noul centru al Capitalei, cu sistematizarea, cu arhitectura sa, dar ceea ce a ieşit, cu unele excepţii, e o ruşine. Generaţiile ce vor veni, vor avea libertatea şi respon­sabilitatea de a judeca ce-am făcut noi, fiecare dintre noi, în toţi aceşti ani. Am fost laşi sau curajoşi, ce-am fost?
Gheorghe Leahu, Arhitect în "Epoca de Aur", Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 223-225