Cu petrecerea la coadă

Era ziua unei colege şi se lăsa cu paranghelie la birou după program. Îmbrăcate de paradă participam de zor la menţinerea unei atmosfere cât mai vesele. Ne simţeam bine. Eram o familie. Dacă petreceam împreună opt şi chiar 12 ore la serviciu, ajunseserăm să ne cunoaşte aproape perfect.

Ne ştiam toate necazurile, problemele cu copiii şi cu ceilalţi membri din familii, participam la nunţi, la botezuri, la înmormântări, ne ajutam când era vorba despre o pilă, o relaţie la un medic, la o şcoală, la o angajate, la o facultate etc. Copiii se cunoşteau de la şcoală, din excursiile pe care le făceam prin sindicat. Iar unii se cunoşteau de la „navetă". Adică, tăticii veneau la schimbul doi cu copiii în braţe sau de mână şi-i predau mamelor, care tocmai plecau spre casă, la poarta întreprinderii.

Ei, şi uite aşa, de ziua colegei Iuliana eram în colectivul mărit de trei copii cu vârste de 4, 8 şi 10 ani. Se jucau printre noi. Nu ştim cum au făcut de au păcălit portarul care i-a lăsat să iasă în stradă. Mai un banc, mai o glumă, mai un pahar de bere Bragadiru sau unul de Cotnari, noi ne veseleam. După un timp, mama celui mic întreabă de el. Unde mai pui că şi ceilalţi lipseau. Mamele au ieşit în curte.

Portarul le-a spus că s-au dus spre bulevard. Îngrozite, s-au năpustit pe stradă alergând. Când au ajuns pe la jumătatea drumului, cei doi băieţi mai mari veneau spre ele alergând. Băieţii le-au spus dintr-o suflare: „Veniţi repede, că au băgat la tanti Florica purcei de lapte afumaţi! Pe cel mic l-a păstrat tanti Florica să ţină rîndul!".

S-au întors în birou. Ne-am strâns catrafusele şi ne-am dus cu petrecerea la Florica, la Alimentara. Ne-am instalat la coadă, în mârâielile unora care credeau că vin doar trei personae, nu zece. Florica strigă: „Se dă câte o jumate de purcel de persoană! Dacă vrea cineva un purcel întreg, ia obligatoriu şi două bucăţi de slănină cu şorici, d-aia vie!".

A vrut să spună din cea proaspătă care era un fel de şorici cu vagi urme de grăsime, de lungimea şi lăţimea unui purcel mic. Unii au cârâit, dar le-a trecut repede, pentru că Florica nu stătea la discuţii şi a început vânzarea.

Cu banii nu stăteam prea bine, dar ne-a salvat şefu' care stătea de-o parte şi plătea pentru cine nu avea.

Aşa am achiziţionat un purcel de lapte afumat de opt kilograme şi două bucăţi de slănină cu şorici. Cât am stat la coadă ne-am mai hli­zit noi, că doar de la petrecere veneam, dar, după ce am achiziţionat minunile de purcei, am luat direcţia către case, vesele nevoie mare. Cum am ajuns acasă am tranşat purcelul, am pus jumătate la congelator şi din ce rămăsese am stabilit ce şi cum o să fac.

Problema era slănina-şorici. Era prea subţire! Dacă o curăţam de grăsime, rămânea o piele subţire din care nu ştiam ce fac. Am încercat şi am curăţat una, pe cealaltă am pus-o la congelator şi am zis că o s-o fac cu varză. Puţina grăsime pe care am scos-o am tăiat-o fâşii de-o palmă, lungi şi subţiri de-un deget. Am încins puţin ulei şi le-am prăjit.

Am obţinut nişte chestii creţe, crocante şi ceva grăsime. L-am scos pe un platou, le-am dat un praf de sare şi le-am lăsat la rece. Cu pielea... eram într-o ceaţă totală. Îmi aduc aminte de vecina de cartier, inginera de la tehnic, şi o sun. Îi spun povestea, îmi spune că mă invidiază şi apoi, după ce-i cer sfatul, îmi zice să nu o arunc şi să o fac umplută cu legume!

Şi-mi spune cum să-i dau cu puţină sare şi usturoi pisat, apoi să fac din ea nişte portofele, prinse, umplute cu legume crude, necălite. Adică, solzişori de ceapă, morcov ras, ţelină rasă, varză tocată, ardei gras, felii de roşii. Toate astea, amestecate bine, piperate şi sărate, să le bag în portofele prinse cu scobitori. Să pun portofelele într-o tavă cu puţin ulei şi apă cât să le acopere şi să le dau la cuptor, la foc potrivit. După o jumătate de oră să le întorc, mai completez cu apă şi pun un pahar de vin. După o oră, când a scăzut bine sosul şi portofelele sunt rumene, încerc dacă s-au fiert bine şi opresc focul. Mi-a zis că or să fie foarte bune. Şi au fost!