Dulceaţă de gogonele confiscate

Când ţi-e foame vorbeşti despre mâncare. Şi noi, înainte de ora de masă, ne-am trezit că aruncam una alteia câte o scurtă vorbă despre ce am mai gătit sau ce am găti. Din una în alta am trecut la dulciuri, şi pentru că sezonul fructelor de toamnă era în toi am început să înşirăm tot felul de reţete de dulceţuri, de compoturi, de prăjituri. în timp ce ne dezvăluiam secretele preparării unor dulceţuri care mai de care mai deosebite prin aromele adăugate, Lili, una dintre colege, ne zice: "Dragă, ştiţi ce dulceaţă am mâncat de la cumnată-mea? Nici nu vă puteţi gândi! Dulceaţă de go­go­ne­le!". "Pe dracu'!", îi zise Mariana, ma­re talent la dulceţuri. Toate am sărit pe ea să ne spună dacă i-a plăcut, ce gust avea, ce culoare şi alte amă­nun­te care să ne dumirească.

E drept că în ultimul timp, din cauza lipsurilor şi a timpului petrecut mai mult la serviciu, se inventaseră tot felul de reţete. Dar de dulceaţă de gogonele nu mai auzisem. şi nici nu credeam că merită să munceşti pentru a face o dulceaţă dintr-o legumă, când ai atâtea fructe minunate. Dar... mai ştii, poate că cine a inventat-o nu avea fructe sau bani pentru fructe... Oricum, trebuia să aflu urgent reţeta, iar dacă aş fi obţinut doar o linguriţă din acest preparat, ar fi fost grozav! Aşa că am atacat-o direct pe Lili şi indirect pe cumnată-sa. I-am zis că trebuie să afle reţeta şi eventual să ne aducă... să gustăm din dulceaţă. Biata fată, ne-a promis că se duce chiar în seara aceea să obţină măcar reţeta.

A doua zi, de cum a intrat în birou am şi sărit la ea. Lili ne-a fluturat triumfătoare reţeta scrisă de cumnată. Am smuls-o din mâna ei, am bătut-o la maşină şi am tras-o la xerox pentru toate fetele. Acum îmi fă­ceam probleme. Dacă nu-mi plăcea? Lili ne-a zis că e cam neagră la culoare şi are nucă multă, dar e bună! Păi, trebuie să cumpăr go­go­ne­le foarte mici, cât o prună mai mică. La piaţă, ţăranul nu aduce gogonele atât de mici, pentru că nu se vând. Trebuie să-mi fac o relaţie, ca să fiu sigură că-mi va aduce cele 150 de gogonele mici. Cumpăr 250 g miez de nucă, de zahăr nu-mi fac probleme, o lămâie cumpăr de la restaurant... vanilie se găseşte... Mda! Problema este cum fac rost de gogonele?

Acasă, cum ajung sun la Jenica şi-i spun povestea, apoi îi promit că o învăţ să facă şi ea dulceaţa dacă face rost de gogonele. Cum Jenica ştia că o să i-o fac eu, a sărit în sus de bu­cu­rie şi mi-a promis marea cu sarea. A doua zi, când am venit la serviciu, Je­nica m-a întâmpinat radioasă. Fă­cuse rost de o sacoşă mare, de vo­iaj, plină cu gogonele din cele mici, parcă alese anume. Erau foarte multe! Noi aveam nevoie de 300 de bucăţi, iar în sacoşă erau pe puţin 2.000! Jenica a înţeles şi mi-a zis că trebuie să mai facem şi pentru prie­tenul ei, care era miliţian într-o co­mună foarte aproape de Bucureşti. Pune ea zahărul. El ne-a făcut rost de gogonele. Cum? Păi erau de la o confiscare. L-a pus p-ăla care le furase să le sorteze şi pe cele mici i le dăduse ei! Am întrebat-o rapid ce-a făcut cu omul care furase gogonelele? Mi-a zis că i-a dat drumul, pentru că a pres­tat munca de sortare şi o plasă cu gogonele mai mari. Ce era să-i fa­că? Oricum, câmpul era golit de go­go­nele. El luase ce scăpase necules. Da, îl pârâse cumnată-su, şi mili­ţianul a acţionat.

Mă rog. Pentru că era prietenul ei şi pentru că a fost omenos, trecem peste modul de obţinere a materiei prime. Cu celelalte m-am dus la birou şi le-a împărţit la cele ce s-au încumetat să se avânte la o asemenea aventură. În săptămâna urmă­toa­re ni s-a umplut biroul de reţete de dulceaţă de gogonele, care mai de care mai complicate. Una dintre reţete avea trei momente de opărire a "fructelor". Eu m-am oprit la cea de la Lili, care mi s-a părut mai uşor de preparat. A ieşit bună dulceaţa. Ciudată. Nici o persoană pe care am servit-o cu dulceaţa asta nu a fost în stare să-mi spună din ce era făcută. Jenica i-a dat miliţianului-prieten borcanele şi nu s-a lăudat că a făcut-o ea, dar a lăsat să se înţeleagă că ea ar fi maestra. Am iertat-o, pentru că era săritoare.