Răzbunarea pitpalacilor

Într-o dimineaţă, una dintre colege ne-a informat că la magazinul Vânătorul se găseau pui. Cum s-a terminat programul, am plecat către celebrul magazin, cu inima îndoită, pentru că trecuseră atâtea ore şi nu credeam că voi mai găsi vreun fulg. Am ajuns şi în magazin nu erau decât câteva persoane care priveau curioase la un galantar.

Şi aveau de ce. În nişte cutii mari, din carton, se aflau o mulţime de puişori mici, de o zi sau două. Erau puişori de prepeliţă, sau pitpalac! Mititei, aurii cu dungi negre şi vioi, piuiau şi se cuibăreau unul într-altul. Întreb ce-i cu ei şi vân­zătoarea îmi răspunde că sunt de vânzare. Întreb cât costă şi ea spuse că-i trei lei bucata. "Păi, unul de găină e doi lei şi e mai mare!", mai zise un domn. Mi-am zis să nu plec cu mâna goală şi să fac şi o plăcere copii­lor care doreau un animăluţ în casă, aşa că, am cumpărat cinci puiuţi. 15 lei aruncaţi, mi-am zis în gând. Înghesuiţi într-o pungă, s-au în­căl­zit şi din când în când se auzea câte un piu-piu, spus cu cioculeţul închis, a oboseală şi discreţie. Acasă, am desfăcut punga şi pui­şorii s-au împrăştiat rapid prin bucătărie. Copiii erau în culmea fericirii. Eu, nu. Toată lumea, inclusiv vecina a început să-şi dea cu presupusul de ce vor mânca, unde şi cum vor creşte dihăniile. Atlasul zoologic a apărut ca prin minune şi documentarea privind mărimea şi arealul păsărilor s-a făcut ime­dit. Dezamăgirea în ceea ce priveşte mărimea ei, a fost alungată şi s-a considerat că, dacă e mică e mai bine. Deci, puii au fost cazaţi, într-un loc liber, între aragaz şi peretele cu geam. S-au tocmit imediat aşternuturi curate dintr-un ziar şi li s-a limitat accesul în bucătărie printr-un tocător reformat. Le-am dat mălai şi apă, au băut, au mâncat şi apoi s-au strâns unul în altul şi s-au culcat. Şi noi. A doua zi, nici nu m-am trezit bine că băiatul cel mic a întrebat ce fac puii. M-am dus să verific şi, ce era să facă? Piuiau, mâncau şi făceau mi­zerie. A trecut ceva timp şi puii au crescut în răsfăţ şi iubire nemăsurată. Hrăniţi cum trebuie, le crescuseră pene şi fulgi dar, pentru că n-aveau mamă să-i înveţe cum să-şi cureţe singuri tecile de la fulgi, arătau groaznic, parcă erau mâncaţi de molii. Aveau şi feţele ruşinate de goliciunea lor. Până într-o zi când, băiatul cel mic a început a-i peria de teci şi, spre în­cântarea noastră şi a lor, minunaţii fulgi s-au răsfirat şi le-au acoperit corpul. Erau tare frumuşei. Curând şi-au schimbat şi limbajul. Nu mai piuiau, scoteau nişte sunete ciudate, necunoscute nouă. S-au mai înălţat şi între ei a început să se stabilească o ierarhie. Se băteau de zor! Am dedus că, erau prepeliţoi! La câteva zile au început să cânte noaptea! Adică, scoteau nişte sunete cumplite, care puteau fi uşor confundate cu strigătul de "ajutooor!", al unei persoane puţin răguşite. Şi aici am dat vina pe faptul că, nu aveau de unde să înveţe graiul prepeliţesc, să strige şi ei "pit-palac!" şi strigau cum puteau! Dacă trebuia să strige, strigau! Da, dar nu trebuia să strige noaptea! Or, pe ei îi apuca talentul în miez de noapte! Se semeţeau pe picioruşe, lăsau ari­pioarele, uşor, în jos, întindeau gâturile, închideau ochişorii şi... slobozeau din toţi rărunchii strigătul întâi ascuţit, apoi răguşit, de ajutor. Se cutremurau toţi vecinii! Iar noi, râdeam sub cearşafuri. Această situaţie nu mai putea continua. Vecinul de la şase, avea copil mic şi nu putea să doarmă din cauza strigăcioşilor. Marea problemă era pe capul meu. Eu trebuia să vorbesc cu băieţii şi să-i conving de necesitatea transformării lor în friturici. Nu le puteam da drumul în natură întrucât nu erau adaptaţi şi i-ar fi mâncat pisicile, sau ar fi murit de foame dar nici nu-i mai puteam ţine pentru că făceau scandal şi ne dădeau afară din bloc! Protestele au fost vehemente şi chiar cu lacrimi. Aşa că, m-am învoit două ore de la serviciu şi am ajuns mai devreme acasă. Am rugat un vecin să mi-i taie şi până la şapte seara, când au venit copiii de la şcoală, erau la cuptor, numai buni de mâncat. Pregătisem şi un orez delicios. Vorba vine, pentru că prepeliţoii erau prea tari, pietroşi! De geaba i-am îmbrăcat în felii de costiţă şi le-am pus un pahar de vin în tavă! Nu se dădeau mâncaţi! Băieţii s-au lăsat cu greu convinşi să guste din ei. După cum se strâmbau, am înţeles că erau mulţumiţi de felul cum îi antrenaseră de erau aşa tari la muşchi! Am aflat că zburau prin casă mai ceva ca reactoarele, când nu eram eu. Ba, cel mic mi-a zis că s-au făcut tari ca să se răzbune pe mine pentru că i-am ucis.