Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu câteva luni înainte, Ceauşescu alcătuise un colectiv al Comitetului Politic Executiv însărcinat să elaboreze tezele Congresului al XIV-lea. Oricât i-o fi displăcut, s-a simţit dator să mă includă şi pe mine în acest nucleu, a cărui componenţă nu mi-o mai amintesc integral. Tezele schiţau liniile generale ale analizei politice a momentului, indicau direcţiile schinmbărilor necesare, un ansamblu de măsuri pentru economie, organizarea socială, partid şi suprastructură. Dar când a venit momentul să-şi întocmească raportul, N.C. le-a dat deoparte şi a dictat o poliloghie interminabilă de locuri comune, banalităţi sforăitoare şi lozinci.
Niciodată nu m-a plictisit, îngreţoşat şi deprimat mai mult un document de partid ca această trăncăneală cu ifose. Fusese ridicată la pătrat mai vechea manie a lui N.C. de a încheia fiecare paragraf în tonalitate ridicată, rezolută, ca un fel de pecete a irefutabilului, în genul acelui "Am zis" ce se pune în gura căpeteniilor amerindiene prin cărţile de aventuri. Acum, însă, sentenţioasa ştampilă se apăsa pe un şir de vorbe goale, iar scopul nu era să stimuleze o concluzie inamovibilă, ci doar să indice momentul intrării în acţiune a "echipei de zgomote", să creeze pauzele pentru consumarea zbieretelor corului nebunilor.
Raportul la acest congres n-a făcut nici o analiză, n-a preconizat nici o schimbare, n-a prevăzut nici un fel de măsuri în concordanţă cu imperativele societăţii care, numai datorită uriaşului ei stomac de struţ, reuşea să digere atâtea inadvertenţe şi să preîntâmpine crizele. Nimic despre modificările reclamate de stingere a datoriei externe. Am în vedere reechilibrarea comerţului exterior, prin calmarea exportului şi reluarea, într-o amă diversificată, a importurilor blocate. Ca şi destinderea consumului, prin reorientarea unor mărfuri spre piaţa internă, majorarea salariilor şi a pensiilor.
Renunţarea la cavalcada exportului punea la ordinea zilei anularea stilului militarist al planificării, luarea în serios a legii contractului economic, o revedere radicală a mecanismului cointeresării materiale. Un asemenea ansamblu de măsuri ar fi detensionat societatea, atenunând spasticitatea civică, permiţând revenirea la standardul din anii '60-'70 şi îmbunătăţirea raporturilor cu Vestul. Ceauşescu a preferat să tragă căciula pe urechi, să uite sau să mimeze că uită de toate acestea, obligând congresul să sorbecăie o zeamă chioară şi să înlocuiască substanţa cu un stupid vacarm agitatoric. Amatorii de statistică au numărat peste 500 de ridicări în picioare ale asistenţei biciuite de turma zbierătorilor, asurzită de urale şi lozinci scandate până la răguşeală sau ilaritate. Fiindcă "agitatorii" nu se mai jenau, când pierdeau tempo-ul şi corul se destrăma, izbucneau în râs ca la peluză sau la cârciumă. Sala Congresului se transformase în bâlci, în talcioc, unul prezidat cu inconştientă toleranţă de însuşi secretarul general al partidului, mulţumit că "însufleţeşte" şi "mobilizează".
Paralel cu gongorismul ieftin al oratoriei raportorului şi cu isteria ţipătorilor grobieni, Congresului al XIV-lea i s-a imprimat şi linia obscenă a mitomaniei. Li s-a cerut vorbitorilor, oameni cu greutate în societatea acelei vremi, să se compromită în cea mai neruşinată bălăceală a cifrelor false, a mistificării unor adevăruri uşor de verificat. S-au raportat bilanţuri astronomice, victorii economice neplauzibile şi în ţările cele mai dezvoltate. Atinsesem 10.000 kg de grâu la hectar, 20.000 kg de porumb şi raportorii - şefi de întreprinderi agricole, de CAp-uri, agronomi ş.a.m.d., prinşi în iureşul unei competiţii paranoice, supralicitau ca în imaginile burselor intrate în epilepsie. Congresul al XIV-lea n-a avut nici o solemnitate, a fost lipsit de orice rigoare şi, în ultimă instanţă, de cea mai elementară utilitate. O formalitate penibilă, concepută parcă pentru a ne face sânge rău, pentru a ne scârbi. Poate, fără intenţie, ne-a ajutat să ne despărţim de comunism, de imaginea sa trivială vreau să spun, fără regret.
Aspectul cel mai grav consta însă în faptul că pentru societatea românească - am în vedere populaţia majoritară, ce n-ar fi avut motive să manifeste ostilitate faţă de regim, neanimată de ură viscerală împotriva comunismului - el a reprezentat o enormă decepţie. (...) În zilele acelea s-a pronunţat divorţul dintre Ceauşescu şi cetăţenii de rând ai României, atunci a pierdut el ultimele rezerve de popularitate şi simpatie, devenind în ochii oamenilor un personaj indezirabil. (...)
N.C. se afla în rivalitate (una abia camuflată) cu Gorbaciov, şi ţinea să-l copleşească pe acela - sovieticul nu se ruşina să-şi recunoască jena financiară şi să cerşească în dreapta şi în stânga de la capitalişti - sub mirajul averilor noastre iluzorii. Ca şi când statisticile economice ale statelor pot fi învăluite la inifinit în mister ca şi când poţi păcăli finanţiştii umili, ca să nu mai vorbim de serviciile secrete. Trăia şi el himera unei revanşe în faţa gauleiterului de la Moscova, ce schimba pretutindeni, în raza puterii sale, echipele de conducere şi dădea lecţii voalate Bucureştiului. Îl vedea pe acela perpelindu-se de necaz că bătrânul rezistent valah nu importă cereale, ca el, nu mai are datorii, în timp ce el se căciuleşte, gata la orice concesie, pentru un credit. Era visul suprem al lui Ceauşescu să-i sfideze pe sovietici, să-i facă să crape de invidie, să le demonstreze că e mai deştept decât ei. Bietul, trăia aroganţa haiducului neînvins care ignoră că potera i-a luat urma.
Dumitru Popescu, Din volumul Cronos autodevorându-se... Reducţia celulară. Memorii V, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 6-12
