68 de ani de viaţă ai Partidului Comunist Român, sărbătoriţi discret

La 8 mai 1989, Partidul Comunist Român împlinea 68 de ani. România liberă a acordat evenimentului spaţiu pe prima pagină (8 mai a căzut în 1989 într-o zi de luni, când Scînteia nu apărea).

Articolul cu titlul "Partidul Comunist Român - conştiinţa vie a naţiunii, centrul său vital, stegarul neînfricat al poporului nostru în lupta pentru socialism" se deschidea cu un citat din Nicolae Ceauşescu. Continuarea din pagina a treia reunea sub un generic cunoscut în epocă "Partid-Popor, un singur gând, un singur ţel, o singură voinţă", laude aduse lui Ceauşescu de feluriţi "oameni ai muncii".

Sintagma din titlu era tradusă în limbajul comun prin zicerea "partidul e în tot şi-n toate". Axioma - un adevăr atât de evident că nu se mai cere demonstrat - era prezentă în documentele de partid, în mate­ria­lele de propagandă, în poezioarele din manualele şcolare.

Avea chiar forţă juridică: în Constituţia valabilă în 1989, într-unul dintre primele articole se spunea că "În Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român". Acest articol din Constituţie - care afir­ma monopolul Partidului Co­mu­nist sau monopartidismul - desemna principala diferenţă între statele zise socialiste şi cele capita­liste. În primele, un singur partid avea drept legal să existe şi să deţină puterea.

Mişcările pornite în deceniul al nouălea în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria au pus în discuţie tocmai acest principiu fundamental. La Varşovia, Praga ori Budapesta, opo­ziţia cerea dreptul de a exista şi de a ajunge la putere şi pentru alte partide decât cel comunist. Cu paşi mă­runţi, făcuţi în timp, după negocieri complexe, s-a ajuns ca în cursul anului 1989 partidele comuniste din aceste trei state să piardă privilegiul de unică forţă politică cu drept de a fi la putere.

Dintre statele aflate în spatele Cortinei de Fier, România a fost cel mai puţin afectată de asemenea frământări. Dreptul Partidului Co­munist de a conduce singur nu s-a pus în discuţie la modul serios. În mai 1989, la Bucureşti, pentru mulţi dintre lideri, ca şi pentru oamenii obişnuiţi, partidul şi Ceauşescu păreau sortiţi să fie veşnic la putere.

Conform ideologiei marxist-le­niniste, partidul era mult mai im­portant decât liderul. Nicolae Ceau­şescu însuşi a repetat-o până la saturaţie, în toate discursurile, în toate apariţiile publice. În ciuda zicerilor sale, "ziua de naştere" a partidului a fost marcată cu infinit mai multă discreţie decât 26 ianuarie - ziua când Ceauşescu venise pe lume.

În ultimii ani, "moda" era să se lege toate evenimenele din trecut de numele lui Ceauşescu. Atât din istoria ţării, cât şi din cea a partidului. Astfel, sub pana propagandei, Nicolae Ceauşescu era continuatorul voievozilor medievali, iar Partidul Comunist a evoluat doar graţie participării sale nemijlocite.

În 1989, evenimente la care el nu luase parte din diferite motive erau fie trecute sub tăcere, fie falsificate. Bunăoară, istoria lui 1 mai 1939 a fost răsucită în aşa fel încât să reiasă că Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena, s-au aflat în fruntea evenimentelor. Să forţeze o participare a cuplului prezidenţial la fondarea Partidului Comunist s-a dovedit totuşi o încercare prea grea, chiar şi pentru ima­ginaţia bogată a născocitorilor de istorii: în mai 1921, Nicolae Ceau­şescu avea 3 ani, iar Elena - 2. Cu greu ar fi putut avea o contribuţie la naşterea partidului ce avea să le aducă atât gloria, cât şi moartea. De aici, interesul modest.

Despre evenimentul în sine - fondarea Partidului Comunist în România -, de-a lungul timpului se prezentaseră mai multe variante, în funcţie de contextul politic intern şi internaţional. Ca şi în cazul altor momente importante din istoria comunismului în România, în­lă­turarea perdelelor de fum ţesute patru decenii în jurul "momentului zero" - naşterea PCR - presupune migală şi efort. Dar şi tristeţea încercată, onest, în faţa neputinţei: asupra unor părţi din "tablou", timpul şi oamenii au lucrat cu atâta înverşunare, încât "restauratorul" n-are cum îndepărta cimentul falsurilor succesive ce-acoperă până la sufocare mişcătoarea şi fragila rea­litate istorică.