8 mai 1921, "kilometrul zero" al comunismului românesc

În 1989, fără să se anunţe în sunet de fanfară, anul naşterii Partidului Comunist era recunoscut a fi 1921. O dovedea, printre altele, numărătoarea Congreselor PCR. Astfel, dacă în 1989 pregătirile pentru Congresul al XIV-lea erau în toi, acest lucru era posibil pentru că numărătoarea oficială pornea din 1921, când, teoretic, avusese loc primul.

Oficial, în 1989 se spunea că la 8 mai 1921 a avut loc congresul de constituire a Partidului Comunist, care a fost botezat, conform logicii, "Congresul unu". Partidul Comunist nu s-a născut pur şi simplu, ci la capătul unui proces mai complicat decât ar părea la prima vedere.

La finele primului război mondial, pe ruinele fostelor imperii vecine, apăruse "România Mare", prin uni­rea provinciilor istorice Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat cu Regatul României. Sfârşitul conflagraţiei a adus mişcări de revoltă, pe fondul privaţiunilor fireşti la sfârşitul unui război. De pildă, mo­mentul întoarcerii repre­zen­tanţilor Curţii Regale în Bucureşti, în toamna lui 1918 a coincis cu acţiuni de stradă.

Una dintre cele mai importante a fost acţiunea din 13 septembrie 1918 şi i-a avut ca protagonişti pe muncitorii tipografi din Capitală. Marşul lor a fost oprit de armată în faţa Teatrului Naţional, altercaţia dintre trupele înarmate şi muncitori soldându-se cu morţi şi răniţi. În ancheta care a urmat, asupra tipo­grafilor s-au descoperit manifeste comuniste tipărite în Rusia. Prin ele, populaţia era îndemnată să se înarmeze "pentru ziua cea mare" - ziua revoluţiei.

Pe fondul tulburărilor produse de destrămarea Imperiului Ţarilor, în martie 1919 apărea Internaţionala a III-a sau Cominternul, un fel de partid comunist unic mondial, cu centrul la Moscova. Scopul său era să forţeze transformarea vechilor partide socialiste în partide de extremă stânga, comuniste, şi să le reunească sub o singură "umbrelă". In­ter­na­ţionala a III-a trebuia apoi să de­clanşeze "revoluţia mondială", soldată cu înfrângerea capitalismului şi instaurarea "dictaturii proletariatului" în lumea întreagă.

Corespunzător dispunerii geo­gr­a­fice pusă în lumină de Marea Unire, în România anului 1920 existau nu mai puţin de trei partide socialiste: unul în Vechiul Regat, altul în  Transilvania şi Banat şi Partidul Socialist din Bucovina. Unificarea lor s-a dovedit  anevoioasă. În 1919 fusese adoptat un program politic şi electoral unic şi s-a format Consiliul General, orga­nism reprezentativ de conducere. În octombrie 1920 s-a hotărât organizarea celor trei partide socialiste regionale pe baza unui statut unic.

Cu câteva luni mai înainte, în august 1920, după încheierea lucră­rilor celui de-al doilea congres co­min­ternist ce stabilise condiţiile de afi­liere la această structură, o delegaţie alcătuită din socialişti din toate cele trei partide a plecat spre Moscova, pentru a se informa. Deoarece ni­meni nu era lămurit şi nu ştia la ce să se aştepte, mandatul delegaţilor era "limitat şi pur informativ". După nenumărate peripeţii, delegaţii au reuşit să ajungă în capitala Rusiei sovietice abia în 22 octombrie 1920. Au rămas pe teritoriul sovietic până la începutul anului viitor, discuţiile dovedindu-se anevoioase. Ele s-au concentrat în principal pe ac­ceptarea sau neacceptarea de delegaţia română a condiţiilor de afiliere la "partidul comunist mondial" - Comintern.

Între 30 ianuarie şi 3 februarie 1921, după înapoierea delegaţiei din pe­ri­plul moscovit, s-a desfăşurat şedinţa Consiliului General al Partidului Socialist - organismul reprezentativ de conducere a mişcării social-de­mo­crate din România. Cu această ocazie s-a citit raportul lui Constantin Po­po­vici cu privire la afilierea la In­ter­naţionala a III-a. Pe marginea acestui document s-au depus trei moţiuni,  re­prezentând puncte de vedere di­ferite privind relaţia cu Cominternul. Poziţia aşa-zisei grupări de dreapta era de a se opune afilierii la Comin­tern. Gruparea " centristă" promova o afiliere "cu rezerve".

Moţiunea extremei stângi susţinea supunerea necondiţionată în faţa Internaţionalei a III-a. Supuse la vot, cea de-a treia poziţie a întrunit cele mai multe opţiuni (18 din 38). Cu această ocazie s-a stabilit şi data Congresului care urma să decidă fondarea PCdR.
Duminică 8 mai 1921, la Bucureşti şi-a început lucrările Congresul care trebuia să clarifice poziţia faţă de Internaţionala a III-a. Iniţial, organizatorii au solicitat ministrului de Interne Constantin Argetoianu aprobare pentru două zile (8 şi 9 mai). Din diverse motive, lucrările au durat însă până joi, 12 mai. Au participat 77 de delegaţi din toată ţara, care reprezentau doar grupările de centru şi de stânga, favorabile Cominternului. Reprezentanţii grupării de dreapta, care se opunea afilierii, părăsiseră partidul după şedinţa Consiliului General din februarie.

Ordinea de zi a Congresului, publicată în ziarul Socialismul, a avut 11 puncte - fiecare prezentat de către un raportor. Dintre acestea, de maximă importanţă pentru evoluţia ulterioară a comunismului în România au fost cel în care s-a prezentat raportul delegaţiei din Rusia (raportor Gheorghe Cristescu, ce avea să fie şi primul şef al co­mu­niş­ti­lor din România) şi cel referitor la pro­gramul partidului şi afiliere (ra­portori Gheorghe Cristescu şi David Finkelstein-Fabian). În şedinţa de miercuri după-amiază s-a supus la vot propunerea de afiliere. 51 de delegaţi totalizând 428 de mandate din partea membrilor de partid, au votat afi­lierea fără rezerve. Restul delegaţilor - reprezentând 111 mandate - s-au exprimat pentru afilierea cu rezerve.

În cursul anului 1921, din cauza acţiunilor întreprinse de bolşevicii ruşi împotriva statului român, au­torităţile au decis că "trebuia terminat cu comunismul pe o cale directă şi printr-un atac drastic", după cum se exprima Constantin Argetoianu, la acea dată ministru de Interne în guvernul generalului Averescu.

În opinia sa, şefii mişcării reprezentau adevăratul pericol. După suprimarea acestora, "toată agitaţia se va prăbuşi, ca un edificiu clădit pe nisip". Autorităţile căutau pretextul pentru  o "decapitare generală" care să sfârşescă întreaga mişcare comunistă şi "să readucă oile la ţarc", după spusele lui Argetoianu. "Mă străduiam să găsesc o cale şi mă desperam că nu o găsesc", se va confesa el în memorii. Din punct de vedere legal, însă,  nu avea motive pentru arestarea în masă a socialiştilor deveniţi comunişti.

Prilejul aşteptat s-a ivit destul de repede. Gheorghe Cristescu, viitorul secretar general al partidului, ceruse autorizaţia necesară pentru ţinerea Congresului. Jucând rolul ministrului slab, care se lasă influenţat de liderul comunist, Argetoianu i-a făcut acestuia o serie de concesii: a aprobat ţinerea Congresului, şi-a dat acordul pentru mai multe amânări ale închiderii lucrărilor, s-a făcut că nu observă adevăratele motive ale reuniunii - răfuiala cu socialiştii şi afilierea la Comintern. Ministrul a interzis însă discutarea poziţiei faţă de socialişti şi cea despre afilierea la Comintern, tocmai pentru că ştia că vor fi încălcate, oferindu-i-se astfel prilejul pentru arestarea  întregii conduceri.  

Fondarea unei mişcări comuniste în România a stârnit proteste din partea tuturor celorlalţi politicieni. Pentru a aresta întreaga conducere a socialiştilor, respectând în acelaşi timp şi ordinea constituţională, premierul Alexandru Averescu ar fi trebuit să ceară aprobarea Consiliului de Miniştri. De teamă că discuţiile se vor prelungi şi că nu se va păstra secretul, s-a recurs la o stratagemă: arestarea s-a produs chiar în timpul şedinţei Cabinetului, miniştrii fiind astfel puşi în faţa faptului împlinit.

Joi, 12 mai, la orele 15, poliţia a descins în sediul clubului socialist din Strada Sf. Ionică nr. 12, unde aveau loc lucrările Congresului. Toată lumea a fost arestată "fiindcă Congresul a depăşit ordinea de zi şi a pus în discuţie afilierea la Internaţionala a III-a şi hotărâse să o voteze". Cei 51 de delegaţi care votaseră afilierea fără rezerve au fost închişi la Jilava şi Văcăreşti.

Ulterior, Argetoianu a relatat episodul în memoriile sale astfel: "Pe când prietenul Grigore (ministrul de Justiţie Grigore Trancu-Iaşi) trăn­că­nea, ochiul meu număra acele oro­lo­giului. Se făcuse 3 şi jumătate şi telefonul era tot mut. Începusem şi eu să mă îngrijorez; să nu fi reuşit oamenii mei? Situaţia ar fi devenit cu atât mai tragică cu cât simţeam că afară de generalul Răşcanu şi de Garoflid, erau să fie hotărâţi contra mea şi a «pro­punerilor mele». Averescu a încercat să îngâne ceva, şi aşa şi aşa, începuse să o scalde... În acel moment precis a zbârnâit telefonul... Am luat receptorul: de partea cealaltă a firului ge­ne­ralul Nicoleanu mă vestea că totul se terminase...«Au rezistat? - Nici o rezistenţă... -  A fost cineva rănit? - Nimeni, nu s-a tras un glonţ. Cum le-am spus că sunt arestaţi, s-au supus toţi... - Şi acum? - Îi transportăm pe rând unde trebuie... - Bravo! Începeţi cu cei mai cunoscuţi! - Aşa am şi făcut...» M-am înapoiat la masa verde. Până atunci nu deschisesem gura. «Domnilor - şi cu un zâmbet m-am uitat la Averescu - Domnilor, discuţiile dv. sunt inutile, totul s-a terminat. Toţi conducătorii comunişti şi terorişti sunt la Văcăreşti şi la Jilava! S-au supus ca nişte miei! Nici o picătură de sânge nu s-a vărsat! Pot să vă dau plăcuta asi­gurare că s-a terminat cu comunismul în România!»"

Greu ar fi crezut miniştrii români aflaţi la "masa verde" în mai 1921 cât avea să dureze comunismul în România! Longevitatea unui partid astfel început ar fi surprins chiar şi previziunile celor mai optimişti dintre membrii fondatori.