Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ceea ce astăzi se numeşte RSS Moldovenească (cunoscută şi ca Basarabia, după fondatorul ei) a fost o parte a Moldovei, unul dintre principatele danubiene, locuite în principal de români. După Revoluţia Rusă, Basarabia s-a unit cu România în 1918 printr-un act disputat cu aprindere de istorici şi care a reprezentat, se pare, voinţa populaţiei locale.
Unul dintre cele mai importante ţeluri ale diplomaţiei româneşti până în zorii celui de-al II-lea război mondial a fost să obţină recunoaşterea internaţională a acestei uniuni, dar, în final, încercarea a eşuat, iar Uniunea Sovietică a cerut înapoierea provinciei. Toate eforturile la nivel bilateral de a regla disputa au eşuat. Basarabia a fost iarăşi luată României în 1940, în urma Pactului de Neagresiune dintre nazişti şi sovietici şi a devenit RSS Moldovenească, care are azi o populaţie de 4,2 milioane de locuitori, dintre care 63% sunt etnici moldoveni. Restul sunt ucraineni (600.000), o jumătate de milion de ruşi şi un mic număr de evrei, nemţi, germani, bulgari şi găgăuzi.
Pe cât posibil, Kremlinul a încercat să încorporeze naţiuni întregi în Uniunea Sovietică, eliminând astfel pretenţiile iredentiste şi prevenind formarea unor nuclee naţionaliste în afara controlului Moscovei. Parţial din acest motiv, teritorii care înainte aparţineau Ungariei, Cehoslovaciei şi Poloniei au fost încorporate în URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În cazul Republicii Moldovenească, această politică nu avea să poată fi realizată. Moldovenii basarabeni se disting cu greu de ceilalţi români; chiar dacă au experienţe istorice diferite şi o altfel de dezvoltare economică, ei vorbesc aceeaşi limbă (cu diferenţe de accent şi stilistice la nivel colocvial) şi împărtăşesc aceeaşi credinţă. Decizia lui Stalin de a crea o naţiune separată a fost o justificare necesară pentru luarea în posesie a Moldovei. Nu a fost precupeţit nici un efort, au fost publicate tomuri uriaşe care să justifice separarea Moldovei; limba a fost supranumită moldovenească, deci altceva decât româna, şi, pentru a întări distincţia, a fost impus alfabetul chirilic, în detrimentul ortografiei latine folosite în limba română. Au fost făcute deportări la scară largă şi a fost încurajată stabilirea ucrainenilor şi a ruşilor.
Relaţiile culturale cu România au fost sever reduse. Atâta vreme cât comuniştii români urmau linia Moscovei, această politică putea fi dusă fără prea mari bătăi de cap, dar, când liderii de la Bucureşti au adoptat politici de un naţionalism strident, chestiunea Basarabiei a fost una dintre primele care au fost ridicate fie prin invocarea lui Karl Marx, care se opunea imperialismului rus, fie prin referinţă la alte argumente istorice. Totuşi, Moscova a continuat să susţină "analiza de clasă" a naţiunii şi a încercat de atunci să rupă orice legătură cu România. Chiar şi sosirea lui Gorbaciov la Kremlin a schimbat prea puţin lucrurile. Liderul local al partidului, Simion Grossu, a fost considerat drept un sprijin puternic al Moscovei. În ciuda profundelor schimbări de personal de la Kremlin, Grossu a rămas neatins.
Primele semne ale divergenţelor de opinii au apărut o dată cu unul dintre discursurile lui Grossu, la Comsomolul republican, în februarie 1987, în care a fost atacată "propaganda naţionalistă". Ofensiva sa a fost repede urmată de alţii. Nu au fost publicate detalii clare despre problemele care au provocat intervenţia lui Grossu, dar, având în vedere concesiile acordate, au legătură cu literatura, un domeniu în care unele compromisuri au fost făcute şi în trecut. În 1951, de exemplu, autorităţile au acceptat ca "valide" scrierile unor autori români, mai ales pe cele care se refereau la "lupta de clasă". De exemplu, cele ale lui Mihail Sadoveanu, dar şi ale altor autori care au publicat în anii următori. Totuşi, puterea locală nu a acceptat ca automată "validitatea" oricărui autor care creează în România şi a controlat strict lucrările scriitorilor locali. Cea mai cunoscută victimă a acestei politici este Ion Druţă, un autor moldovean naţionalist care şi-a dobândit reputaţia în 1971, o dată cu publicarea unui articol în presa sovietică despre viaţa culturală din republica sa. Pentru cei mai mulţi cititori sovietici, articolul a fost destul de inofensiv, dar moldovenii au văzut altfel lucrurile. Druţă a scris despre efectele urbanizării şi ale migraţiei ţăranilor la oraş. El a argumentat că, drept rezultat, oraşele moldovene, în special Chişinăul – capitala şi prin tradiţie locul de viaţă al multor altor grupuri etnice –, au fost transformate în centre ale culturii şi limbii moldovene. Transformarea oraşelor în fortăreţe ale valorilor naţionale reprezintă o străveche aspiraţie moldovenească şi est-europeană, iar Bodiul, liderul Partidului Moldovenesc la vremea aceea, l-a atacat prompt pe autor de pe platforma celei de-a 24-a conferinţe a CPSU. Fără să se descurajeze, Druţă a continuat să scrie; "Doina" lui şi "Clopotniţa" sunt în particular lucrări care pledează elocvent împotriva practicilor de rusificare şi i-a procurat hărţuieli continue din partea autorităţilor. În 1987, operele sale complete (inclusiv cele controversate) au fost publicate. Autorul a fost surprins să constate că întregul tiraj a fost vândut imediat, iar o reeditare şi mai substanţială era în lucru. Totuşi, autorităţile locale probabil au crezut că Druţă poate fi cooptat în sprijinul lor: autorul a primit Ordinul lui Lenin şi a devenit simbolul literaturii acceptate oficial. Autorităţile au permis, de asemenea, unei trupe de teatru româneşti să susţină spectacole în Moldova, sperând, evident, să distragă atenţia publicului de la aspecte mult mai importante legate de limbă. Publicul nu a fost însă furat de spectacol.
Lipsa de abilitate a lui Simeon Grossu, care nu a putut oferi mai mult decât promisiuni, i-a determinat pe câţiva intelectuali să facă apel la Moscova. Un astfel de apel a fost făcut în aprilie 1988 de studenţii de la Institutul Pedagogic din Chişinău, care s-au plâns că "aberaţiile istorice" ale lui Stalin încă sunt în picioare în republica lor. Din moment ce autorităţile de la Chişinău refuzau să răspundă, protestele au continuat, determinând ziarele de la Moscova să se întrebe cum de liderii moldoveni "pot ascunde adevărul cu o asemenea tenacitate".
La începutul verii lui 1988, s-au format două mişcări de opoziţie. Prima a fost Clubul Literar şi Muzical Mateevici, condus de Anatol Salar şi axat pe aspecte culturale. Al doilea grup, care s-a numit Mişcarea Democratică de Sprijin al Restructurării, avea corespondente şi în alte republici şi a fost, se pare, condus de naţionalişti mai activi, precum Gheoghe Ghimpu. Se pare că acesta ar fi avut o activitate strălucită în Comsomolul local. Autorităţile au răspuns repede cu adoptarea unor noi reguli privind demonstraţiile publice şi lansând repetate avertismente de "limitare a libertăţilor". Dar nu numai că ei şi-au lărgit activităţile. Cel mai îngrijorător pentru autorităţi a fost faptul că cei mai mulţi dintre scriitorii şi lingviştii provinciei s-au alăturat uneia sau alteia dintre mişcări şi astfel cererile oponenţilor au ajuns să fie mult mai clar articulate. Prima astfel de cerere a fost pentru adoptarea limbii moldoveneşti ca limbă oficială în republică; apoi, recunoaşterea faptului că moldoveneasca şi româna sunt una şi aceeaşi limbă; în sfârşit, întoarcerea la latină şi renunţarea la alfabetul chirilic. În plus, au apărut şi probleme sociale: şoferii de autobuz din Chişinău au declanşat grevă la 27 iulie 1988, iar Clubul Mateevici a început să preia tot mai multe texte din opera lui Mihai Eminescu – unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi români –, dar şi alte teme patriotice cu prilejul reuniunilor sale publice. Încet, Partidul a pierdut controlul. Publicaţia lunară Nistrul a început să facă publice cazuri trecute de corupţie şi nepotism şi, în consecinţă, şi-a văzut sporit numărul de cititori. În august 1988, săptămânalul Literatura şi arta a organizat o "masă rotundă" la care au fost invitaţi scriitori disidenţi şi membri ai unor grupuri neoficiale. Partidul a reacţionat în aceeaşi zi, primind un răspuns dispreţuitor. În ciuda afirmaţiilor oficiale că "uniunea" Moldovei cu URSS a creat implicit ample oportunităţi pentru dezvoltarea culturală, era clar că aveau să urmeze şi alte concesii.
Radio Europa Liberă (München), raport al secţiei de cercetare, condusă de dr. Michael Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca (traducere de Eliza Dumtrescu)
