Ambasadorul RFG a fost retras de la Bucureşti

În ziua de 4 aprilie 1989, autori­tăţile vest-germane au făcut publică decizia de rechemare a amba­sa­dorului lor acreditat în România, în semn de protest faţă de încălcarea gravă şi în mod repetat a drepturilor omului de Guvernul de la Bucureşti. Nu s-a făcut publică reacţia lui Nicolae Ceauşescu.

Timp de mai bine de două decenii (1967-1989), liderul suprem al Partidului Comunist Român se lăudase cu faptul că România a impus în anul 1967 o abordare nouă în relaţiile dintre statele socialiste şi cele capitaliste, prin stabilirea de legături diplomatice între România şi Republica Federală Germania (RFG) la cel mai înalt nivel posibil. La acea vreme, decizia respectivă a fost criticată atât de autorităţile sovietice, cât şi de cele est-germane şi poloneze. Acestea considerau că Nicolae Ceauşescu a trădat interesele ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a provocat o fisură majoră în blocul sovietic prin recunoaşterea oficială a Guvernului federal de la Bonn.

În discursurile sale despre momentul stabilirii de relaţii diplomatice între România şi RFG, Nicolae Ceauşescu a omis să precizeze faptul că ideea respectivă nu era nouă. Predecesorul său în fruntea partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a iniţiat treptat anumite forme de colaborare între România şi RFG. De exemplu, după stabilirea relaţiilor diplomatice între URSS şi RFG (septembrie 1955), câţiva membri din conducerea PMR au semnalat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej faptul că economia românească era incapabilă să se dezvolte fără acces la tehnologia industrială occidentală, în special la cea existentă în RFG, Elveţia, Franţa şi Suedia.

Într-un document secret, întocmit la 6 mai 1959 şi avizat de Alexandru Bîrlădeanu, Gheorghe Gaston Marin, Aurel Vijoli şi M. Popescu, s-a precizat faptul că România a cumpărat din RFG, până în anul 1958, o fabrică de Relon (în valoare de 22,9 milioane de ruble), o fabrică de Rolan mic (2,62 mi­lioane de ruble), o fabrică de placaj (3,2 milioane de ruble), precum şi instalaţii pentru realizarea de plăci de lemn aglomerate. Acestea urmau să fie achitate de Guvernul de la Bucureşti până la sfârşitul anului 1959.

De asemenea, autorităţile române au prevăzut fonduri substanţiale pentru cumpărarea din RFG, în perioada 1959-1965, a unei fabrici de chibrituri (în valoare de 2,9 milioane de ruble) şi a unei noi fabrici de Rolan mare, a unor instalaţii pentru producerea de formaldehidă, metanol şi plăci aglo­merate, precum şi a unui combinat de prelucrare a laptelui. Totodată, a fost încheiat un contract pentru livrarea în comun, din RFG, Franţa şi Italia, a unor instalaţii de reformare catalitică (în valoare de 78,2 milioane de ruble).

Instalaţiile respective au fost montate în apropierea localităţii Brazi, de lângă Ploieşti, şi au constituit nucleul rafinăriei construite pe acel amplasament la începutul anilor '60.

În acelaşi timp, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej a menţinut sistemul de conducere comunist în România. Pentru a evita o posibilă deteriorare a raporturilor politice şi economice cu URSS, reprezentanţii Ministerului român al Afacerilor Externe au solicitat încă de la 14 iulie 1956 opinia liderilor sovie­tici în legătură cu stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Republica Federală Germania, precum şi dezvoltarea relaţiilor comerciale între cele două state. După mai multe luni de aşteptare, autorităţile române au primit un răspuns din partea şefului Direcţiei a V-a din Ministerul Afaceri­lor Externe al URSS. Acesta le-a comunicat că "sunt condiţii prielnice pentru stabilirea de relaţii diplomatice cu RFG şi că în viitorul apropiat vor fi de acord ca astfel de relaţii să fie stabilite de ţările de democraţie populară".

Răspunsul reprezentantului sovie­tic a lăsat să se înţeleagă că Moscova nu agrea în acel moment ideea autori­tă­ţilor de la Bucureşti de a stabili relaţii diplomatice cu Guvernul de la Bonn. Kremlinul era însă de acord cu schimburile comerciale dintre România şi RFG, mai ales în privinţa exporturilor româneşti de petrol în RFG.

Din acel moment, autorităţile ro­mâne, de comun acord cu cele vest-germane, au întreprins demersuri în vederea încheierii unui protocol pri­vind schimburile de mărfuri între cele două state, care a fost reînnoit anual până în 1959. Evoluţia pozitivă a relaţiilor comerciale a convins cele două părţi să lucreze, în cursul anului 1959, la întocmirea unui document bilateral cu termen de valabilitate mai mare. Astfel, în luna decembrie 1959, reprezentanţii celor două state au încheiat un nou protocol comercial, valabil până la 31 decembrie 1961, cu posibilitatea prelungirii automate până la 31 decembrie 1962.

La începutul anilor '60, atitudinea adoptată de România faţă de RFG a început să îi irite pe liderii sovietici, est-germani şi polonezi. Aceştia i-au criticat deseori pe români deoarece considerau că Bucureştiul încuraja Guvernul vest-german să-şi promo­veze interesele în defavoarea statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Practic, erau afectate inte­resele URSS, RFG şi Poloniei în "pro­blema germană" (divizarea Germa­niei după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale şi înche­ierea unui tratat de pace între fostele părţi beligerante).

Cu toate că au fost criticate la Moscova, Berlin şi Varşovia, autorităţile române au intensificat schimburile comerciale cu RFG. Astfel, în perioada 1964-1966, valoarea totală a produ­selor vest-germane livrate României a atins nivelul de 337 milioane de dolari, în timp ce exporturile româneşti în RFG au fost de aproximativ 207 mi­lioane de dolari. În scopul îmbunătă­ţi­rii raporturilor comerciale cu RFG, autori­tăţile de la Bucureşti au beneficiat din plin de garanţiile "Hermes" şi au plătit la timp toate datoriile făcute pentru achiziţionarea de produse vest-germane. Cu toate acestea, câţiva ex­perţi economici străini recomandau în luna mai 1967 restrângerea posibilităţilor României de contractare a unor noi credite din Occident. Estimau că, pe ter­men lung, autorităţile de la Bucu­reşti nu vor avea resurse financiare suficiente pentru achitarea integrală şi la timp a datoriilor acumulate. Pentru echilibrarea balanţei de plăţi ex­terne a României, respectivii economişti recomandau restrângerea im­por­turilor sale comerciale.

În pofida acestor previziuni, în pe­rioada următoare, Nicolae Ceauşescu a menţinut un nivel ridicat al importurilor de produse vest-germane în România. În opinia noastră, stabilirea de relaţii diplomatice între România şi RFG, la sfârşitul lunii ianuarie 1967, precum şi poziţia echilibrată şi fermă a liderului comunist român în faţa reprezentanţilor est-germani, sovie­tici şi polonezi - nemulţumiţi de decizia adoptată la Bucureşti - a influenţat anumite decizii în Occident. Astfel, România a avut acces la surse de finanţare noi, atât în perioada 1967-1970, cât şi în deceniul care a urmat.

Schimburile economice dintre România şi RFG au fost profitabile am­belor state. Pe de-o parte, autorităţile de la Bucureşti au avut acces la tehnologia vest-germană în scopul modernizării economiei româneşti. În acelaşi timp, Guvernul de la Bonn a încurajat deschiderea promovată de Nicolae Ceauşescu începând din anul 1967 în relaţiile europene. Politica li­derului român sprijinea implicit ideea de unitate a naţiunii germane. Apro­pierea respectivă s-a realizat cu uşu­rinţă deoarece între România şi RFG nu existau litigii grave, care să afecteze relaţiile de colaborare. Nu în ultimul rând, în România exista la acea vreme o comunitate germană numeroasă.

Autorităţile federale de la Bonn s-au interesat continuu de soarta etnicilor germani din România. De exemplu, în primăvara anului 1973, reprezentantul Societăţii de Cruce Roşie din RFG a propus omologului său român să se înceapă negocieri pentru soluţionarea "cazurilor de reunire a familiilor încă nerezolvate". Practic, despre aprobarea unor cereri de emigrare în RFG ale unor etnici germani din România, înainte de vizita oficială în RFG a lui Nicolae Ceauşescu.

La 18 iunie 1973, liderul PCR a refuzat propunerea vest-germană, prezentată într-un document semnat de George Macovescu, ministru al Afacerilor Externe, şi Ştefan Andrei. Practic, din acel moment, autorităţile de la Bucu­reşti au adoptat o atitudine nouă în relaţiile cu RFG. Guvernele care s-au succedat la Bonn au acţionat în consecinţă, străduindu-se să obţină pe alte căi emigrarea, inclusiv prin achitarea unor sume de bani către statul român.

În anii '80, criza economică prin care trecea România şi decizia lui Nicolae Ceauşescu de a achita integral şi anticipat datoria externă au sporit îngrijorările din RFG faţă de situaţia în care se aflau germanii din România. În cele din urmă, cancelarul Helmut Kohl a hotărât retragerea de la Bucureşti a ambasadorului ţării sale.