x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

America via lagărul ONU din Belgrad

0
Autor: Monalise Hihn 13 Iun 2009 - 00:00
America via lagărul ONU din Belgrad Arhiva personală Puiu Sălăgeanu/


La începutul lunii iunie 1989, după şase tentative eşuate de a fugi din România, Ovidiu Hada a reuşit să treacă Dunărea înot în Iugoslavia. Amintirile despre drumul său spre libertate publicate în ziarul de ieri continuă cu nebănuitele dificultăţi ce-i aşteptau pe curajoşii români ajunşi în Iugoslavia. Numai aceia care întruneau condiţiile de persecutat politic ori religios erau acceptaţi de reprezentanţii ONU în Iugoslavia. Ceilalţi erau returnaţi autorităţilor române la frontieră.



ÎN ÎNCHISOARE ŞI APOI ÎN LAGĂR
Miliţia iugoslavă i-a luat cu o dubă şi i-a dus pe cei doi prieteni într-o închisoare. Au stat acolo timp de 23 de zile, perioadă în care au fost verificaţi prin Interpol, ca să nu fie criminali. "În acea perioadă am cerut azil politic. Eram închişi alături de persoane care erau condamnate pentru pedepse uşoare, întrucât chiar aveau liber câte un week-end pe lună să plece acasă.

De acolo, o persoană cu care mă împrietenisem a trimis părinţilor mei o vedere, în care l-am rugat să scrie să sunt bine şi că mă aflu în Iugoslavia. I-am scris eu în româneşte. Au primit acea vedere, dar au fost circumspecţi pentru că nu era scrisul meu şi credeau că este vorba despre o diversiune. După cele 23 de zile, am fost transferaţi într-un lagăr ONU din Belgrad.

Am stat acolo 18 zile. În lagăr erau 10 paturi suprapuse, într-o cameră cu un pişoar la mijloc. Stăteam 34 de persoane în acea cameră. Dormeam câte doi în pat, alţii sub pat sau între ele. Au fost 18 zile demoralizante. Invazia de români era de o sută de persoane pe zi, dintre care 99 erau trimise înapoi, în ţară. La început, ni s-a cerut să scriem despre noi.

Am povestit prin ceea ce trecuse familia mea, despre interogatoriile la Securitate la care fusese supus tatăl meu, despre legăturile pe care le-a avut cu străinătatea, despre modul în care răspândea Bibliile primite din afara ţării şi până la felul în care mă făcuseră utecist, în timp ce eu eram la film, la "Patria" în Deva, cu un prieten. Am avut inspiraţia ca apoi să îmi notez şi pentru mine ceea ce am scris.

Urma interviul cu reprezentantul ONU. Scrisesem adevărul, dar urma să îl repet şi în faţa lui. Am repetat întruna timp de 18 zile ce aveam de spus la interviu", spune Ovidiu Hada. El continuă: "Când am plecat din România m-am pregătit sufleteşte pentru ceea ce va urma. Ştiam că nu îmi voi mai vedea părinţii decât cine ştie când. Ştiam că se poate întâmpla orice, dar exista o vorbă între noi, cei care încercam să trecem frontiera, «Mai bine cu flori la cimitir decât cu pachet la puşcărie!». Ştiam că puteam fi omorâţi, că şansele să ne fi prins erau maxime, că puteam fi împuşcaţi sau tăiaţi de şalupă. Am avut un vis şi am crezut în el!". În acele zile de vară din 1989, visul devenea realitate...
INTERVIUL ŞI CONFIRMAREA
A venit şi ziua interviului. "Cel care era în faţa noastră vorbea cu noi în engleză, printr-un translator. Era foarte distant, rece şi încerca să ne încurce. Nu m-am pierdut în faţa lui. Sub stresul în care erai, puteai să te încurci, să uiţi. Foarte mulţi aveau condiţii să fie emigranţi politic, dar s-au pierdut în faţa reprezentantului ONU. Toţi ştiam că în funcţie de acel interviu, care era decisiv, fie ţi se dădeau hârtiile să ieşi «pe hotel», cum spuneam noi, fie veneau şi îţi puneau că­tuşele, ceea ce însemna că vei fi trimis înapoi în România. Cel care m-a intervievat avea în faţă declaraţia mea scri­să. A văzut că tatăl meu era pastor şi m-a întrebat dacă mer­geam la biserică, după care mi-a cerut să spun ceva din Biblie.

I-am zis versetul de aur al Bibliei «Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui fiu să moară şi oricine crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică». Mi-a solicitat să spun următorul verset. I-am replicat că nu sunt predicator, dar pot să îi cânt câteva cântări. Mi-a răspuns că nu mai e nevoie. Am fost salvat de faptul că am fost stăpân pe mine. El era acolo în control, vroia să vadă dacă spunem adevărul, ai motive, e adevărat ce scrii. Aveau nevoie de dovezi. Eu am fost acceptat pentru că am fost şi refugiat politic, şi religios. A mai durat apoi câteva zile până a venit răspunsul. Îmi amintesc că lucram, lipeam mânere la plase de hârtie. Abia după ce dădeai interviul şi până la aflarea răspunsului, aveai voie să lucrezi.  

A venit cineva şi m-a anunţat că am primit undă verde, mi s-a spus că voi fi liber. Nici nu pot descrie în cuvinte ce am simţit atunci. Cred că a fost cea mai fericită zi din viaţa mea până atunci. În fiecare zi, după micul dejun, veneau şi luau câte trei - patru, cărora le puneau cătuşe, şi aduceau alţii în loc. Îi luau de lângă noi. Vă imaginaţi ce stres era?! Şi asta se întâmpla doar cu cei care fuseseră la interviu şi nu îl luaseră.

Reprezentanţi ai lagărului mi-au înmânat do­cumentele, o legitimaţie cu care puteam să circul liber prin oraş, cu care puteam să merg gratis cu mijloacele de transport în comun şi să intru în orice ambasadă unde aş fi dorit să cer azil politic. Am fost tri­mis la un fel de motel. La data de 6 august a fost prima aniversare a mea în li­bertate. După o perioadă, am primit nişte formulare pentru ce ţară vrem să aplicăm. Am depus cererea pentru SUA, iar în luna august am avut interviu la ambasada acestui stat la Belgrad. Am luat şi acel interviu. Era destul de important să iei interviul, pentru că celelalte ţări ţineau cont dacă te respingeau".

Din păcate însă, prietenul său Remus nu a trecut interviul şi a fost trimis în ţară. Astăzi locuieşte în Germania. După ce a plecat din lagăr, îl tot aştepta, dar apoi a aflat că a fost trimis în ţară.
CĂTRE ŢARA TUTUROR POSIBILITĂŢILOR
Apoi a urmat căutarea unui sponsor, care să suporte cheltuielile de transport până în Statele Unite ale Ame­ricii. "Am apelat la o societate ca­to­lică din SUA, care plătea biletele şi cu care am încheiat un contract, prin care mă angajam că le voi returna ba­nii într-o anumită perioadă de timp. Ţin minte că era vorba despre 10 do­lari pe lună. Am dat acei bani mai repede înapoi."

La data de 18 decembrie 1989, am zburat spre Statele Unite, din Belgrad, prin Frankfurt, New York şi apoi Los Angeles, acolo unde urma să mă aştepte un păstor român, stabilit în Anaheim. Îmi amintesc şi acum că am stat în avion pe unul dintre locurile din spate. La plecarea din Belgrad am primit nişte documente. Eram toţi cei care fuseserăm acceptaţi trecuţi pe un tabel. Era biletul spre li­bertate.

Am ajuns pe aeroportul din Los Angeles, iar avionul în care mă aflam a fost direcţionat la o altă poartă şi am constatat că nu mă aştepta nimeni. Aveam cinci dolari în buzunar. Am ieşit la o staţie de taxi şi autobuz, aveam la mine adresa şi numărul de telefon ale acelui pastor. Dispecerul de la staţie, amabil, a sunat la acel număr de telefon, dar sponsorul meu se mutase de la acea adresă. Am vrut să merg în zona în care locuia, dar cinci dolari erau insuficienţi.

M-am întors în aeroport şi atunci am auzit o voce care mă striga de la microfon, în româneşte. Erau 20 de persoane care mă aşteptau, prieteni ai acelui pastor. Ani în şir, am mers şi eu la aeroport când veneau români. Ţin minte că m-au dus la un restaurant, nu îmi era foame, am avut un şoc. Într-adevăr este exact ca în filme, asta am simţit atunci. A fost incredibil, nu pot să descriu în cuvinte!"

Între timp, aflase ce s-a întâmplat în Ro­mânia, că începuse revolta la Ti­mi­şoara, iar după aceea a înţeles un lu­cru: "După ce l-au executat pe Ceau­şescu mi-am dat seama că a fost o lovi­tu­ră de stat. Spune că a învăţat un lu­cru, acolo, la mii de kilometri departe de România: «Eu, un om neînsemnat, am fost acceptat de către toţi cei din jurul meu, aşa cum eram, fără să ştiu limba, tradiţiile. Am înţeles că depinde în totalitate de mine dacă voi fi un învingător sau un ratat!»".


ÎNAPOI ÎN ROMÂNIA
S-a întors pentru prima oară în România în 1991. "Am revenit în România. Îmi amintesc că am aterizat pe întuneric, se făceau lucrări la Aeroportul Henri Coandă. Aveam impresia că a fost lovitură de stat, că s-a răsturnat iar guvernul. Erau soldaţi cu puşti lângă avion. Nu am vrut să cobor. Când am intrat în aeroport, am răsuflat uşurat!" S-a întors în România apoi de 23 de ori până în 2007. În ianuarie 2008 s-a întors în ţară. Tot în vară şi tot în luna iunie a anului 2008 a câştigat funcţia de primar al muni­ci­piului Hunedoara.
Citeşte mai multe despre:   special,   romania

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de