Amintiri

30 Iul 2009 • 00:00

Zilele trecute m-am întâlnit din întâmplare cu Iulia, o fostă colegă. Se schimbase, dar nu atât de mult încât să nu o mai recunosc, chiar şi după 20 de ani. Am lucrat împreună 31 de ani. Se ducea la piaţă. S-a întors către mine şi m-a întrebat: "Mai ţii minte când ne-am dus la cumpărături?

Atunci, când ne-a trimis Sandu de la Debitare ca să cumpărăm carne de la aprozarul de pe Văcăreşti?". Da, mi-am amintit toată povestea.

Tocmai ne pregăteam de plecare şi în birou intră un coleg de la atelierul Debitare şi ne-a strecurat aşa, ca un secret, că la un magazin, pe care-l cunoşteam şi noi, avea să se aducă, printre altele şi carne, la pachete. Eu şi Iulia ne-am dus la magazinul cu pricina. Am intrat. Din prima ne-am dat seama că ceva nu era în regulă, pentru că nu era decât o vânzătoare. Magazinul era profilat pe legume şi fructe, nicidecum pe produse din carne. Întrebăm vânzătoarea, care se uită siderată la noi apoi, zice: "Staţi să întreb pe Gică. Poate ştie el ceva, că... văz că nici şefu' nu e. A plecat de dimineaţă şi încă n-a venit". Şi, a dispărut.

Dezamăgite, dar cu un licăr de speranţă, în suflet, am aşteptat-o pe vânzătoare, cam cinci minute. În sfârşit, apare şi ne spune că şefu' aduce marfă, dar nu ştie ce şi că ne sfătuieşte să stăm până vine. Era ora 15,30. E, ne-am spus, e devreme! Putem să aşteptăm. Poate că informaţia era bună. Ca să nu ne plictisim, am început să trecem în revistă toate zarzavaturile pe care le etalase vânzătoarea pe tejghea şi în lădiţele de pe cimentul murdar. Am intrat, chiar, în vorbă, aşa, ca între gospodine.

Femeia era dintr-o comună apropiată şi făcea zilnic naveta. Se scula la patru dimineaţa ca să ajungă la timp, să deschidă magazinul la ora şapte. Lucra până seara târziu, dacă aveau marfă de primit, dacă nu, programul era până la opt seara. Ajungea acasă noaptea, după ora zece. Am întrebat-o dacă are copii, pentru că i-am văzut verigheta şi mi-a zis că da, are trei.

Mai cu o vorbă, mai cu o glumă pe seama unor morcovi mustăcioşi şi a unor sfecle roşii cocoşate, uşa magazinului s-a dat de perete şi a intrat ca un bolid şeful! Ne-a şi speriat! Era furios! Lucrurile nu merseseră aşa cum îşi dorise şi scotea fum pe nări pentru timpul pierdut. Vânzătoarea, ca să-l îmbuneze, îi zise: "Aide, bre, naşule! Lasă-i în colo! Ce n-ai mai stat atâta? Acum ce te superi? Vrei să păţeşti ca Dinu?" Naşul-şef, după ce cugetă clipind des, renunţă la nervi, ca să nu păţească şi el ca Dinu şi ne văzu pe noi.

Se frecă la ceafă. Ne întrebă, în timp ce-şi sufla, cu întreruperi, nasul, într-o batistă uriaşă: "Ce... doreşte... fetele?" Fina ne tăie vorba şi-i spuse că ne-a oprit să vedem ce marfă o să aducă el, că suntem "nişte prietene d'ale ei" şi, că "dacă tot nu mai e nimeni, plec şi io mai devreme!"

Naşul clipi iar şi-i zise că e de acord cu plecatul dar... Femeia insistă spre fericirea noastră şi a ei.

Clipiciosul se ridică de pe mormanul de lădiţe pe care le onorase cu posteriorul şi ne zise: "Bre, io vă dau ceva, daaaa... mucles! Nimini nu trebuie să ştie! E mister! Că, io am numai aprozar, nu şi carne!". Hm! Nu ne cunoşti, mi-am zis în gând. Câţi în cale avem ca tine! Şi l-am asigurat că nici nu se punea problema altfel. Doar interesul era al nostru, nu al lui! Convins de corectitudinea noastră, clipiciosul naş strigă la Gică şi după ce s-a asigurat că acesta descărcase în spatele magazinului ce "nu achiziţionase", ne-a poftit în camera din spate ca să vedem ce luăm. Pe o tejghea şchioapă era pusă o muşama şi pe ea, o mulţime de pungi din plastic pline cu carne de porc. "Tre' s-o cântăresc! E la pungă, da' e necântărită!", zice naşu'.

Iulia îşi înfipsese mâinile şi vârî în vasul cântarului patru pungi. Eu la fel şi omul ne luă banii. Când să ieşim, se întoarse şi ne zise: "Bre, da' tre' să mai luaţi şi ceva d'astea din magazin! Dacă vine cineva şi vă vede cu carnea de la mine?". Am schimbat traseul şi am făcut iar un tur al tejghelelor cu legume. Vânzătoarea ne face semn şi ne arată în spatele ei trei lăzi pline cu fasole albă, lată şi ne suflă că e foarte bună, tot el o adusese acum. Iulia, care era campioană la conserve şi făcea o minunată mâncărică de fasole la borcan, pentru post şi alte nevoi, a sărit ca arsă şi a ciupit câteva teci. Era foarte bună! Aşa că, peste carne, în sacoşă au mai intrat şi trei kilograme de fasole. Pe mine m-a cocoşat până acasă sacoşa de 9 kilograme! Dar a meritat! Cu ocazia asta am obţinut şi reţeta de mâncărică de fasole lată, cu gogoşari, ceapă şi roşii, "marca Iulia"!