Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Mâine dimineaţă trebuie să mergi la făcut cuvinte!" Astea erau vorbele cu care, după un prealabil telefon "pe firul scurt", le auzeam de la redactorul-şef al Scînteii tineretului. Mesajul era clar. Trebuia să merg, dis-de-dimineaţă, la sediul CC al PCR, mai precis la secţia propagandă, adică la "colectivul de cuvântători".
Aceştia fiind redactori în presa centrală care trebuiau să "rafistoleze" textele celor ce urmau să ia cuvântul la plenara CC al PCR sau la altă reuniune care urma să se desfăşoare în prezenţa "celui mai iubit".
Chestia era destul de simplă; cuvintele trebuiau să conţină câteva puncte-fixe, să fie scrise într-un limbaj simplu, dar şi cu niscai înflorituri de frază, fireşte atunci când venea - şi cum naiba să nu vină? - vorbea despre EL şi despre EA. De obicei, materialele trebuiau să fie văzute, în prealabil, de secretarul cu propaganda de la judeţeana de partid de unde provenea cadrul de nădejde - numit pe scurt "vorbitor". Fireşte, la fiecare judeţeană de partid erau şi niscai condeieri de regula corespondenţii judeţeni ai Scînteii sau de la jurnalele locale. Dar, vorba ceea, unele erau exigenţele de la cel mai superior nivel şi altele exigenţele de la nivelele de bază!
Culmea ridicolului era că, odată (re)făcute, compunerile cu pricina trebuiau să le rostească în forma asta chiar cei care urmau să le recite.
Punctajul era fix, bătut în cuie:
1. "Ne aflăm, cu toţii, sub impresia puternică, de neuitat, a magistralei expuneri, document de o excepţională valoare teoretică şi practică";
2. "Raportăm cu înaltă mândrie patriotică, revoluţionară că şi noi... am făcut şi am dres";
3. "Analizându-ne, cu responsabilitate, în spirit critic şi autocritic, activitatea...";
4. "Ne exprimăm deplina, înflăcărata adeziune la politica externă a partidului şi statului nostru, al cărui strălucit exponent şi neobosit promotor sunteţi dumneavoastră";
5. "Îmi iau angajamentul solem că..."
Un hâtru a rezumat, foarte plastic, aceste cuvinte seci în formula: "Ura, ura, trei rachete/ Critica şi-angajamente!".
Dar asta era doar începutul. După ce îşi primea textul, cuvântătorul trebuia să înveţe să îl recite corect, fără pauze şi poticneli. Nu de alta, dar erau şi vorbe mai puţin uzitate, deşi recomandarea era să folosim un limbaj simplu şi expresiv. Se întâmpla, uneori, ca să mai scape câte un neologism şi atunci să vezi pocinog!
De pildă, unui preşedinte de CAP, sau cam aşa ceva, i s-a strecurat în text o vorbă mai anume, ceva cum ar fi "dreptul imprescriptibil al fiecărui popor". Ajuns la tribună, s-a poticnit o dată, s-a poticnit a doua oară, în timpul ăsta "tov. prim de la judeţ" îl privea cu furie din sală. Obidit şi transpirat, nefericitul a uitat că se află la microfon şi a mormăit cu năduf:
- Ce mama dracului au scris ăştia, aici?... Norocul mare a fost că, la momentul respectiv, în prezidiu, nu era "Tovarăşa" , altminteri cine ştie ce mai ieşea. Cea mai mare supriză a venit însă după aceea: Fiind, pe semne, în toane bune, Ceauşescu s-a mulţumit să zâmbească şi a atras atenţia "să nu le mai punem, oamenilor, în gură, vorbe pe care nu le înţeleg".
Una dintre cele mai mari nostimade s-a petrecut atunci când un anumit tov. prim-secretar - nu îmi face decât o imensă scârbă să îi rostesc numele! - a venit cu textul cuvântului şi l-a trântit pe masă, în faţa unui coleg, ziarist şi el, fără măcar să spună un "bună ziua" sau ceva, cam pe acolo.
Textul, pe lângă că era agramat scris, mai avea şi multe greşeli de dactilografie, mai pe scurt, virgule cu toptanul, fireşte, în primul rând între subiect şi predicat. Fireşte că s-a făcut ceva vâlvă pe chestia asta, iar respectivul "tov. prim" a fost cumva beştelit pentru lipsa de răspundere etc. După care, respectivul "tov. prim", nesimţit şi agramat, după cum îi era felul, s-a năpustit în sala de la etajul IV şi s-a dus glonţ la colegul Iliuţă, cel care, de bine, de rău, mai salvase ce se mai putea salva din maculatura-i grobiană. În spatele lui, ca un căţeluş de pripas, jurnalistul local, adică acela care compusese poliloghia agramată.
- Cu ce drept ai umblat, mă, pe cuvântul meu? - i-a strigat "tov. prim.", pe ton isteric, colegului nostru.
Acesta, calm şi serios, i-a răspuns numai atât:
- Vă informez, tovarăşe prim-secretar, că am început lucrul pe textul dumneavostră, eliminând virgulele care erau de prisos.
Atât i-a trebuit ipochimenului! S-a repezit ca un turbat la Iliuţă, l-a apucat de reverele hainei şi l-a smucit.
- Ce-ai tu, mă, cu virgulele mele? Cine eşti, tu, să te bagi peste virgulele mele? Din spate a sărit şi căţelandrul de serviciu, condeierul de la judeţ:
- Just! Ce-ai, mă, tu, cu virgulele tovarăşului prim-secretar?
Aproape că şi uitasem această întâmplare, când, în primele luni de după decembrie 1989, l-au revăzut pe individ, de data asta, în zeghe, cum se smiorcăia spăşit:
- Am fost un dobitoc!
Vă rog să socotiţi această întâmplare ca pe o dovadă că măcar de data asta individul nu a minţit câtuşi de puţin. Dimpotrrivă, a avut perfectă dreptate!
