x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ce n-a reuşit să oprească cenzura... pe scenă şi în sală

0
Autor: Monica Andronescu 18 Feb 2009 - 00:00

E ultimul februarie comunist. Timpul începea să se grăbească. în curând aveau să rămână în urmă pentru totdeauna anii "marilor cuceriri" ale socialismului.



În cu­rând, pe străzile istoriei ultimelor decenii avea să se aştearnă praful, la început fin, apoi din ce în ce mai dens, al amintirilor. încet, încet, realităţile crude ale ultimului sfârşit de iarnă în comunism aveau să se transforme nu în istorie, ci în poveste. Dar lăsând în urmă oameni mutilaţi pe viaţă, fiinţe care în­vă­ţa­seră atât de bine lecţia suferinţei, încât le devenise o a doua natură, dar care se deprinseseră la fel de bine să construiască lumi şi să le populeze cu vise. Deşertul din jur năştea idei. Şi ideile se transformau uneori în cărţi, alteori în spectacole şi, probabil, de cele mai multe ori, în ore înt­regi de discuţii şi de poveşti petrecute între prieteni şi care, din păcate, nu au rămas nicăieri. Cuvinte, gesturi, priviri care au dispărut pentru totdeauna. Căci pe-atunci oamenii ştiau şi să vorbească, şi să asculte. Februarie '89 este pe o altă planetă. A rămas închis ca-ntr-un clopot de sticlă la care ne uităm astăzi senini şi nostalgici. Nostalgia după acel timp în care, pentru că nimic nu era posibil, totul devenea posibil…

Pe-atunci, oamenii învăţaseră de mult frumoasa lecţie a lui Hamlet, cum că fără vise rele se puteau so­coti regi ai nemărginirii, şi o trăiau zi de zi. Se scria, se citea, se juca teatru, se mergea la teatru, se trăia, se vorbea, se iubea, totul cu pasiune. Pe-atunci, oamenii încă visau să nu mai citească romane traduse din care ştiau, simţeau sau intuiau că se scoseseră pasaje importante, pentru că veneau în contradicţie cu doctrina de partid, visau să poată scrie orice, oricând, visau să nu mai tre­mure în sălile de teatru, visau să nu mai fie nevoie să facă din orice act de cultură adevărat unul de di­si­denţă, să nu se mai ascundă, să nu se mai teamă… Aveau la ce să viseze. Iar cenzura, oficial desfiinţată, ca instituţie, în 1977, dar în realitate niciodată dispărută, avea grijă să-i lase să viseze doar atât cât trebuia. în toţi anii ’80, la sfârşitul cărora ne aflăm, cenzura devenise una "estetică", era subtilă şi acţiona subtil, permiţând întotdeauna atât cât trebuia, interzi­când întotdeauna atunci când era cazul, uneori fiind sau lăsându-se păcălită. Epoca realismului socialist agresiv, angajant, trecuse de mult, iar până la Revoluţie mai era puţin, foarte puţin. Deocamdată, în aer nu se simţea nimic, viaţa curgea mai de­parte, în acelaşi ritm, iar "or­di­nea" impusă de ideologia la putere domnea, stingherită, doar din când în când, de acte de nesupunere şi sfidare.

Iar de frigul din case şi de umi­linţa co­zilor oamenii încercau să scape cum puteau. Ascultau "Eu­ropa li­beră" la radio cu baterii şi vo­cea Mo­nicăi Lovinescu îi făcea să vi­seze la libertate, la lumina lămpilor cu gaz, citeau cărţi luate pe sub mână sau la schimb cu un pachet de unt, şi el obţinut cu greu, sau mer­geau la teatru.

Aici lumea arăta altfel. La teatru actorii făceau minuni. Seară de seară, lumea îşi schimba înfăţişarea. Cenzura, destul de subtilă pentru a îndepărta urmele nedorite din spectacole şi destul de puternică pentru a interzice montări, nu reuşea să pună lacăt imaginaţiei. între scenă şi sală, între actori şi spectatori se petreceau miracole. Un cuvânt rostit pe scenă deschidea lumi întregi, o inflexiune a vocii schimba cursul istoriei. Prin teatru se trăia. În întunericul sălii, în frigul cumplit pe care-l îndulcea doar respiraţia atâtor oameni adunaţi laolaltă, fiecare moment întâmplat pe scenă devenea un act subversiv. şi asta nu pentru că fiecare montare ar fi conţinut în sine aluzii politice sau la contextul social al momentului, ci pentru că îi îngăduia omului să viseze, să emigreze spre alte lumi, să fie liber…

Cum arăta lumea teatrală la în­ce­pu­tul lui '89? Mai săracă decât oricând, mai bo­ga­tă ca ori­când… "Mi-aduc aminte de vre­mu­rile când era frig în sală şi se în­tre­rupea lumina", povesteşte ac­triţa Ma­riana Mihuţ. "Acolo, la noi, la Bu­lan­dra, aproape la fiecare spectacol se oprea lumina şi se auzeau şo­bo­lanii în culise. Iar eu întrebam publi­cul câteodată: «Aş­tep­tăm să vină lu­mi­na sau jucăm pe întune­ric, la lu­mâ­nări?», şi din sală mi se răspundea: «Jucăm la lu­mâ­nări!». Se aplauda cu mănuşile în mână şi sala era arhiplină."

Teatrul nu ducea lipsă de spectatori. Nici de actori minunaţi, nici de regizori talentaţi. Se juca mult şi în Bucureşti, şi în teatrele din provincie, unde actorii erau repartizaţi la terminarea Institutului, şi exista o complicitate extraordinară între cei de pe scenă şi cei din sală.

Să aruncăm o privire în sălile Teatrului Naţional din Bucureşti în februarie '89… E iarnă, iar stalurile se umplu de oamenii ce poartă căciuli ruseşti şi cojoace care au prea puţin de-a face cu cele autentic ţărăneşti. Femeile, care nu sunt "doamne", ci "tovarăşe" sunt îmbrăcate, pe sub cojoace, cu pulovere croşetate acasă, din mohair, poartă căciuli "de vulpe" luate pe sub mână, prin "relaţii", fuste de stofă de lungime regulamentară şi câte un fular incert... Garderobele sunt de prisos, pentru că nimeni nu are curajul să înfrunte frigul în numele eleganţei. La Sala Mare se joacă "Bă­dă­ra­nii", pus în scenă de Victor Mol­dovan, "Caligula" şi "Zbor deasu­pra unui cuib de cuci", în regia lui Horea Popescu, sau "Harap-Alb"-ul lui Gri­gore Gonţa. La Sala Amfiteatru, "Vassa Jelesnova",  în regia lui Ion Cojar, "Torquato Tasso" al Ancăi Ovanez şi… "Actorul" lui Mihai Mă­la­i­mare, după textul lui Mircea Dinescu, reluat în 2007, la aproape 20 de ani, pe scena Teatrului Masca. "Nu v-aţi săturat să fiţi mereu spectatori? Staţi cuminţi în fotoliile voastre parcă îndemnân­du-vă unul pe altul: «Să tăcem, sst, sst...». Pentru replica asta erau să mă lege acum 20 de ani", îşi amintea Mălaimare în seara premierei.

Iar în programul Sălii Atelier, "Jocul ielelor", în regia Sandei Manu, şi "Idolul şi Ion Anapoda", montarea lui Ion Cojar. Surprinzător, în programul de astăzi al Sălii Atelier, la distanţă de 20 de ani… veţi regăsi cele două piese, desigur, în alte montări şi alte distribuţii. Şi, la fel de surprinzător, "Idolul…" de astăzi a fost pus în scenă de acelaşi Ion Cojar.

Partidul lăsa lucrurile să curgă "firesc", marile poveşti ale teatrului universal şi românesc nu erau interzise în întregime decât dacă se întâmpla să păcătuiască flagrant faţă de doctrina de stat, dar, în schimb, erau "periate" pe ici, pe acolo. "Pe scenă erau interzise cuvintele Iisus şi Dumnezeu", îşi aminteşte Victor Rebengiuc. "Iar în «Scrisoarea pierdută» ne-au cerut să înlocuim, în replica «prea te faci niznai», cuvântul «niznai», pentru că avea origine slavă, rusă şi era interpretabil. Aşa că s-a spus «prea te faci chinez». Şi multe alte cuvinte erau înlocuite în felul ăsta. Mi-aduc aminte de o piesă în care s-a interzis pronunţarea cuvântului «Colea», pentru că era diminutivul de la Nicolae, ca să nu i se aducă atingere «tovarăşului». Se făceau 15-20 de vizionări ideologice ale unei piese, până când era «curăţată» şi adusă la ideologia vremii. Şi le-am zis o dată: «Acum cred că puteţi să jucaţi dvs. În locul nostru, cred că aţi învăţat piesa pe de rost, de când o tot vizionaţi…»", ne-a povestit actorul Victor Rebengiuc.

Dar ce n-a putut să controleze cenzura nicicând a fost imaginaţia şi puterea cuvântului rostit. Într-o lume în care oamenii nu trăiau, ci supravieţuiau, teatrul era unul dintre puţinele prilejuri de a-ţi recăpăta demnitatea, în fiecare zi chinuită. Teatrul era drumul sigur către libertate.
Citeşte mai multe despre:   special,   scenă

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de