x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ceauşescu şi Kant

0
08 Oct 2009 - 00:00
Ceauşescu şi Kant Arhiva personală a familiei Mihai/


Andrei, fiul meu, avea zece ani atunci. Îl găseam acasă conspectând, în clasa a V-a, din Directivele Congresului al XIV-lea, pentru ora de dirigenţie, obligat de diriginta lui. Indife­rent de vârstă şi de profesie, cu­noaş­te­rea se reducea la acelaşi lucru. Efortul gândirii era făcut exclusiv de bie­tul Tovarăşu'.

Săracu', mereu trebuia să ne conceapă binele, nevoile, vii­to­rul, ba chiar şi trecutul. Pentru noi era uşor. Ne luase de pe creier povara li­bertăţii, laolaltă cu toate zbuciumările care veneau o dată cu utilizarea discernământului. Nebunia lui era alimentată de noi, care mergeam în tur­mă să-l aplaudăm pe trasee sau, mă rog, unii mai scatofagi, să-i tragem lim­bi publice. N-am să uit cum, la şe­din­ţele noastre de partid încercam să ocolim orice trimitere la personagiu, cu o stratagemă standard: ne legam de o expresie şi ziceam că, la noi în liceu, acest lucru se rezolvă prin... Şi ne întorceam la oile noastre în două minute. Ei bine, se găseau colegi care, atunci când vorbeam despre cauzele absenţelor la elevi, se apucau brusc să turuie, fără să le-o ceară nimeni:
- În magistrala cuvântare de la Man­galia, Tovarăşul a spus că...

Vreau să ne amintim clar. În afara lingăilor din presă, care erau un vârf de aisberg, exista o armată de lingăi amatori şi gratuiţi, cei cărora le funcţiona limba oficială ca un reflex condiţionat. Vezi, de aceea mi-e uneori aşa de silă de şleahta de dema­gogi ai integrării europene. Habar n-au cum stăm, nu măsoară nici o distanţă faţă de reperele europene, nu ştiu ce înseamnă real acquisul comunitar şi îi dau înainte cu "lupta de clasă".

Diriginta Ioanei le-a spus părinţilor de copii de clasa a V-a că trebuie să aibă acces la Internet fiindcă "aşa ne cere programul Fundaţiei pentru o Socie­tate Deschisă". Radu, finul meu, mi-a spus, cu inocenţa şi patosul aplaudac bine cunoscute, poezia pe care a învăţat-o pentru serbarea de absolvire a clasei I: "Copii din lumea-ntreagă, copii din Europa..." şi crede-mă că era şi Uniunea Monetară înăuntru. Te îngrozeşti ce ne-am specializat în mâncat rahat şi cât continuăm să ne tâmpim copiii cu poveşti total deplasate faţă de vârsta lor. (...)

În conştiinţa publică actuală au ră­mas mai degrabă ideile create în jurul discipolilor Şcolii de la Păltiniş de monopolul editorial simbolic al lui Liiceanu asupra cărţilor de filosofie şi despre totalitarism. Domină o confuzie majoră între conţinutul studiilor lor din anii '60 şi conţinutul studiilor noastre din anii '80. În 22-ul lui '90 apăreau articole despre lecturi din Kant făcute în secret şi aspru pedepsite ca o încălcare a poruncii capitale: să nu râvneşti la fructul oprit. Ce cre­dit aveau atunci unii ca mine să fi con­tra­zis vocile oficiale ale rezistenţei prin cultură? Cum să public aceeaşi re­vistă în numărul următor: staţi, oa­meni buni puţin, în generaţia mea Kant era aşa de obligatoriu, că ju­mă­ta­te din colegii mei n-au avut va­can­ţă din această cauză. Critica ra­ţiu­nii pure ne-a mâncat multe zile şi nopţi când aveam 20-22 de ani. Ne­ci­ti­rea ace­luiaşi autor era aspru pedepsită: nu aveai nici o şansă să termini Facultatea de Filosofie. Şi, desigur, Kant e doar un exemplu. Nu ne tri­mi­tea nimeni la Bumbeşti sau la Canal dacă nu-l citeam, dar nici la catedră.

Minunat, dar cred că am fost masiv încurajaţi să devenim sau ideologi, sau "intelectuali". Alegerile erau simple şi limitate. Din '74 s-a introdus practica integrării învăţământului cu cercetarea şi producţia. Pe scurt, s-au blocat locurile la învăţământul superior şi cercetare. Învăţământ a însemnat mai ales liceu industrial şi agricol (în cazul meu, de textile sau construcţii, în cazul lui Adrian, fiindcă era o speranţă a logicii şi şef de promoţie, un liceu auto), dacă nu şcoală ajutătoare sau grădiniţă. Cercetare a însemnat mai ales conspectarea cuvântărilor Emanantului, iar producţie a însemnat culesul păpşoiului de pe tarlalele CAP-urilor şi Ias-urilor.

Persecutaţii anilor '60 ar trebui să-şi amintească măcar faptul că cei mai buni sau cei mai cu pile dintre ei au făcut studii în Occident, au avut acces la catedre universitare şi institute de cercetare. Eu mi-am dorit din tot sufletul să intru la o facultate care te făcea, dacă erai bun, a professional thinker, cum zice Bill. Dar când colo, ce să vezi, "numai negri şi in­gleji" (vorba lui Mircea C. în Levantul, asta se trece la notă cultă). Când m-am în­scris la admitere (una dură, de 12 inşi pe loc), am văzut listele de repartiţii: profesorat masiv la ţară şi în oraşe muncitoreşti, în oraşe "în­chi­se" (citeşte universitare), câteva ca­te­dre năucitoare la grădiniţe.
Mihaela Miroiu
Fragment din volumul Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R'Estul şi Vestul, Polirom, 2005, p. 103-104; 134-135

Citeşte mai multe despre:   special,   mihaela miroiu
Citește și:

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de