Ceauşescu şi relaţiile sale cu India şi Pakistan

În perioada 20-21 iulie 1989 a avut loc la Islamabad o rundă de întâlniri între Sahabzada Yaqub Khan, mi­nistrul pakistanez al Afacerilor Externe, şi omologul său indian, P.V. Narasimha Rao. Cu acel prilej, reprezentanţii celor două state au prezidat discuţiile care s-au purtat în Comisia mixtă guvernamentală indiano-pakistaneză, precum şi lucrările subcomisiilor pentru dezvoltarea cooperării în diferite domenii - comerţ, agricultură, in­dus­trie, turism, ocrotirea sănătăţii, cultură.

La prima vedere, ştirea respectivă nu avea legătură cu România şi cu relaţiile politice, economice şi mi­litare stabilite de Nicolae Ceauşescu cu India şi cu Pakistanul. Mai mult decât atât, în anul 1989, liderul comunist de la Bucureşti era consi­derat un personaj negativ în presa occidentală. Puţini erau cei care doreau şi puteau să-şi amintească de implicarea lui Nicolae Ceauşescu şi a lui Ion Gheorghe Maurer în rezolvarea situaţiilor conflictuale din Asia de Sud, înainte de izbucnirea războiului dintre India şi Pa­kistan (3-16 decembrie 1971).

În 1971, Republica Islamică Pa­kistan era formată din Pakistanul de Vest şi Pakistanul de Est. Această împărţire geopolitică genera pro­bleme pentru regimul de la Isla­mabad, deoarece teritoriul Indiei separa complet cele două entităţi pa­kistaneze.

După alegerile generale din decembrie 1970, în cursul cărora Liga Awami a câştigat majoritatea absolută în Pakistanul de Est, conducătorul Ligii, şeicul Mujibur Rahman, i-a solicitat lui Mohammed Ayub Khan, preşedintele ţării, să îl numească în funcţia de prim-mi­nistru, în locul lui Zulfikar Ali Bhuto, liderul Partidului Poporului. Moha­mmed Ayub Khan a refuzat cererea respectivă, fapt ce l-a determinat pe Mujibur Rahman să proclame înfiinţarea statului Bangladesh (26 martie 1971).
Prim-ministrul Indiei, Indira Gandhi, a intervenit în conflictul din Pakistan prin acordarea de sprijin atât persoanelor care se refugiau din Pakistanul de Est, cât şi gru­părilor de guerilă care luptau pentru secesiune. În consecinţă, tensiunile dintre Pakistan şi India s-au agravat rapid şi s-a ajuns la un veritabil conflict armat între cele două ţări.

Pe acel fond, Ion Gheorghe Mau­rer, prim-ministrul României, a primit o scrisoare din partea omologului său indian, Indira Gandhi (3 iunie 1971). În documentul respectiv era "prezentată situaţia econo­mică dificilă creată în urma exodului populaţiei din Pakistanul de Est în India şi se face apel la guvernul român: a) să intervină pe lângă Pa­kistan ca acesta «să recunoască faptul că soluţia aleasă pentru problema Pakistanului de Est este ne­înţeleaptă şi nerealizabilă»; b) să exprime îngrijorarea sa pentru securitatea şeicului Mujibur Rahman, aflat în custodia guvernului Pakistanului".

Totodată, Indira Gandhi a propus ca un trimis special al Guvernului indian să viziteze România în perioada 11-13 iulie 1971 - fiind no­minalizat S.Mohan Kumaramangalam, ministrul Oţelului şi Mi­nelor.

În acelaşi context, la 26 iunie 1971, Nicolae Ceauşescu a primit un mesaj din partea feldmareşalului Mohammed Ayub Khan. Preşedintele Pakistanului prezenta în mod succint punctul său de vedere refe­ritor la "situaţia relaţiilor cu India şi roagă să se intervină pe lângă partea indiană pentru a o convinge «să înceteze acţiunile care ar putea duce nu numai la încălcarea păcii, dar, ca urmare a lor, la consecinţe imprevizibile, care ar putea afecta comunitatea mondială»".

Analizând cele două mesaje transmise liderilor politici români, George Macovescu, prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe, a propus să se răspundă ambelor mesaje cu apeluri la moderaţie şi calm, pentru a nu se tensiona şi mai mult relaţiile dintre India şi Pa­kistan. În plus, George Macovescu a propus acceptarea vizitei în Ro­mânia a trimisului special al guvernului indian. Acesta urma "să fie primit în audienţe de Mihai Marinescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Corneliu Mănescu, mi­nistrul Afacerilor Externe, Bujor Almăşan, ministrul Minelor, Pe­trolului şi Geologiei, şi Nicolae Agachi, ministrul Industriei Meta­lurgice (...).

Vizita să fie folosită şi pentru discutarea unor probleme de relaţii bilaterale, de către ministerele ro­mâne de resort".

Nicolae Ceauşescu a fost parţial de acord cu propunerile lui George Macovescu, în sensul că a aprobat primirea trimisului special indian de Ion Gheorghe Maurer şi de Corneliu Mănescu. De asemenea, pre­şedintele ţării a fost de acord ca "me­sajele de răspuns adresate preşedintelui Pakistanului şi primului-mi­nistru al Indiei să fie scurte. Să se exprime poziţia ţării noastre, care consideră situaţia creată în Pa­kis­tanul de Est ca o problemă inter­nă a Republicii Islamice Pakistan, precum şi dorinţa ca problemele ivite în relaţiile dintre India şi Pa­kistan să fie rezolvate pe cale paş­nică, fără conflicte armate".
Din păcate, mesajele lui Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer au fost trimise în zadar. În după-amiaza zilei de 3 decembrie 1971, forţele aeriene pakistaneze au lansat un atac prin surprindere îm­potriva a 11 aeroporturi militare şi a două sisteme radar defensive indiene. Sco­pul acţiunii a fost de a bloca declan­şarea unei ofensive a armatei indiene, care avea concentrate mari unităţi militare în imediata apro­piere a graniţelor cu Pakistanul de Est (Bangladesh).

Deschiderea de regimul de la Islamabad a ostilităţilor pe frontul de vest nu a împiedicat armata indiană să riposteze puternic şi decisiv atât în Vest, cât şi în Est. La doar câteva ore de la primul atac pa­kistanez, forţele indiene au reuşit să obţină superioritatea aeriană, fapt ce le-a permis să blocheze ofensiva terestră iniţiată de pakistanezi pe frontul de vest şi să cucerească câteva teritorii mici de la graniţa comună dintre cele două state - în total: 15.000 km2. Totodată, avioa­nele indiene au sprijinit acţiu­nile forţelor terestre din Est, care au intrat pe teritoriul Bangladeshului şi au forţat trupele pakistaneze fidele regimului de la Islamabad să capituleze (16 decembrie 1971).

După încheierea războiului, relaţiile dintre India şi Pakistan au cunoscut un proces extrem de lent de normalizare. Acesta a început cu schimburile de prizonieri. La în­ceputul anului 1972, India deţinea circa 90.000 de prizonieri de război pakistanezi, capturaţi în primul rând în operaţiunile mi­litare din Bangladesh. În iulie 1972, în cursul întâlnirii de la Simla (Iran) cu omologul său pakistanez, Indira Gandhi a propus eliberarea tuturor prizonierilor de război pe care India îi deţinea, în semn de bunăvoinţă. Totodată, prim-mi­nistrul indian a fost de acord cu retragerea trupelor indiene de pe teritoriile cucerite în Pakistanul de Vest, în cursul răz­boiului din de­cembrie 1971. Patru ani mai târ­ziu, au fost restabilite relaţiile co­mer­ciale şi diplomatice între India şi Pakistan.