Cheful ţinea trei zile şi trei nopţi

Ce viaţă aveau în ultimul an al comunismului interpreţii care aveau să devină "vedete" în muzica lăutărească şi de petrecere? O viaţă oarecum mu­zicală, dar mult mai apropiată de ano­nimat decât în zilele noastre. Rău n-a fost, spun Ioniţă de la Clejani şi Carmen Şerban, dar nici grozav de bine.

Pe Ioniţă de la Clejani, anul 1989 l-a prins în armată. Se înrolase în '88 şi s-a eliberat la începutul lui '90. "Eu am vrut să plec în armată şi m-am cerut la o unitate din Constanţa, unde puteam să fac şi şcoala de şoferi. Am fost nevoit să fac asta, pentru că tata nu mă lăsa să-mi iau permisul. Patru luni am stat la Constanţa, cât mi-am făcut şcoala.

Apoi m-am tranferat la o staţie de tren distanţă de Clejani, la Grădinari. Eram doi soldaţi şi două cadre în unitatea asta. Partea bună era că puteam oricând să plec la cântări, că aveam nunţi, botezuri şi petreceri în fiecare săptămână. Eu cântam în formaţia lui tata. S-a nimerit ca-n 21 decembrie, deşi eram militar, să fiu acasă şi am făcut Revoluţia uitându-mă la televizor", povesteşte Ioniţă. Cântările la petrece­rile de familie erau remunerate bine, cam la 2.000 de lei de muzicant la o nuntă. Dar şi nunta era o muncă în sine: cheful ţinea trei zile şi trei nopţi, mai cu seamă la ţară, iar obiceiurile se ţineau după carte.

Carmen Şerban avea 18 ani în 1989. În acel an absolvise cu brio primul curs de canto popular. Abia începea să cânte, mai mult de drag, căci de trăit o făcea muncind la Fabrica de încălţăminte Modern din Timişoara. La canto s-a dus mai mult împinsă de la spate de un vecin al cărui fiu cânta la acordeon la Casa Tineretului din Timişoara. "Se ţinea un fel de probă ca să intri în ansamblu. Am cântat o strofă şi m-au dat afară din sală. Am stat ce am stat şi m-am plictisit. Am băgat capul pe uşă, să le spun celor din comisie că mai bine plec, oricum mă trimiseseră pe hol. Atunci mi-au zis să nu plec niciunde, că numai pe mine mă aleseseră dintre toţi concurenţii."

Primul album al lui Carmen Şerban a apărut în 1990, dar materialul a fost adunat în cursul lui 1989. "Pe atunci trebuia să trimiţi toate textele la Bucureşti, pentru aprobare. Şi nu primeai «verde» pentru un album, chiar şi de muzică populară, dacă nu aveai minimum două piese în care să lauzi munca, patria, pe Ceauşescu, pe badea care ară cu tractorul... Eu cam făcusem tot materialul şi aveam pregătite şi astfel de melodii, dar tot îmi făceam griji că n-o să mi se aprobe. Din fericire, a venit Revoluţia şi am scăpat!"

Ce muzică se asculta în Banat? Cum e şi firesc, sârbească. Foarte la modă în '89 erau Lepa Brena şi Dragana, dar şi alţi interpreţi din Iu­goslavia. Poate un pic mai la modă de­cât interpreţii români, cei care băteau ţara în lung şi-n lat. Situaţia este de înţeles: la Timişoara de mult bătea vântul dinspre Vest...