Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vă închipuiţi că într-un cinematograf sătesc nu puteau veni actorii sau regizorii pentru lansarea filmului, însă un mic ceremonial tot exista. Directorul şcolii, Cezar Popa, citea în faţa spectatorilor un scurt discurs în care era prezentat filmul. Însă acest obicei nu a durat foarte mult. "Nu se întâmpla asta la toate filmele." Filmul era uneori adus cu bicicleta din alt sat. "Filmul îl primeam de la Epureni şi, când nu era trimis la timp prin poştă, mă duceam cu bicicleta la Epureni ori trimiteam un băiat care, drept recompensă, putea să vadă gratis filmul", povesteşte operatorul Costică Deicu.
O FLOARE ŞI DOI GRĂDINARI, ÎN GRĂDINA OPERATORULUI
Pentru că erau foarte mulţi spectatori într-o seară la un film, Deicu s-a gândit să-l proiecteze în propria grădină, să aibă loc tot satul. "Într-o zi am făcut film în ogradă la tata. Era filmul «O floare şi doi grădinari». Pentru că spectatorii nu încăpeau în sală, l-am proiectat în curte. Am pus ecranul şi, în spatele ecranului, am aşezat o pătură, ca să nu se vadă din drum. Dar, dacă te uitai din stradă, se zărea, dar invers. Taxam la poartă, dar au mai venit prin fundul grădinii, pe la vecina mea Milica, Ana Moisă. Era noapte şi a fost un efect nemaipomenit." Speciala proiecţie a mai fost repetată vara, în curtea şcolii, pe unul dintre pereţii instituţiei de învăţământ.
"PROMO" CU DIFUZORUL ACASĂ
Costică Deicu scotea difuzorul afară şi punea muzică pentru a aminti sătenilor că se apropie momentul rulării filmului. Cânta muzica în difuzor ca un fel de promovare în acele vremuri. Categoria spectatorilor era una foarte largă, erau de toate vârstele, de la copii de 6-7 ani şi până la bătrâni de 80 de ani.
Cu toţii erau curioşi şi veneau la film. Nu lipseau însă problemele: "Făceau uneori gălăgie, mâncau seminţe, curăţenie mai făcea omul de serviciu, moş Neculai Haimu". Chiar dacă nu era zi de proiecţii, cinefilii săteni îl chemau de acasă pe operator să le pună un film. "Le spuneam: «Măi, dacă nu sunteţi vreo 20, nu vin la vale să dau film»." Însă era o problemă când se întrerupea furnizarea curentului electric. "De multe ori păţeam aşa: începea filmul şi se oprea curentul. Apoi, pe la miezul nopţii, venea. Dar nu mă mai duceam, că dormeam." Dar veneau băieţii să-l îmbie să meargă să continue filmul. Asta era chiar o problemă. Spunea unoeri că biletele sunt valabile a doua seară, însă se adunau prea mulţi spectatori, aşa încât uneori mergea la proiecţii şi noaptea, pe la 1:00.
Legat de pregătirile pentru a amenaja sala, operatorul Costică Deicu îşi aminteşte că periodic curăţa ecranul mic de pânză cu oxid de zinc. Cumpăra soţia de unde găsea ca să vopsească ecranul de la şcoală. Se dădea cu un fel de vopsea albă. Operatorul mergea cu copiii la film: "Dacă lăsam copiii acasă, plângeau de se îmbolnăveau, aşa că îi luam cu mine". Însă nea Costică era ca un părinte pentru toţi copiii din micul sat vasluian Valea Grecului. Toţi îl ştiau drept "nea Costică, cel cu filmul!". "Nu mai eram Costică Deicu, ci «nenea cu filmul». Mă ştiau toţi copiii mai dihai ca pe popă." Pentru el, lumea filmului era ca a doua casă. Soţia îl ajuta să încaseze banii, să distribuie biletele, să deruleze filmele, pentru că după fiecare proiecţie trebuie returnat filmul derulat, să înceapă cu începutul. El îşi făcea treaba la aparat, supraveghea motoraşul. Apoi încărca aparatul. După ce se termina câte o rolă. Se făcea astfel o mică pauză de un minut-două şi pentru spectatori. Dar când s-a dus un an la fabrică îi mai lăsa în locul său fie pe soţie, fie, mai rar, pe feciorul său. Aşa cum Alfredo l-a pus în locul său pe micul operator Toto în "Cinema Paradiso". El a învăţat de la "nea Costică" cum se curăţă, cum se lipeşte un film rupt. "Filmul se rupea în funcţie de cât era de uzat. Totdeauna filmele bune erau uzate. Cu foarfeca le decupam de la perforaţia aceea şi le aranjam."
FILMUL SE CONFUNDA CU VIAŢA OPERATORULUI
"Filmul cel mai iubit a fost «Lanţul amintirilor». Vandana, de asemenea, cele indiene erau cele mai căutate. Soţia lui Costică, Anica Deicu, îşi aminteşte că fata sa s-a născut pe când rula filmul «De bunăvoie şi nesilit de nimeni». Filmul ăsta a fost unul deosebit de frumos. I-am ţinut locul lui Costică, aşa că am proiectat eu filmul la matineu duminică dimineaţă, de la 9:00. Apoi am mers şi am aprins o lumânare la căpătâiul Miluţei lui Ungureanu, care murise atunci. Pe urmă am venit acasă. Şi acasă, când trecea mortul pe la poartă, m-au luat durerile. Aşa că am plecat la spital şi am născut-o pe Mariana. De aceea am şi ţinut minte fimul acesta. Ce film bun, unul românesc era! Parcă cu Toma Caragiu", îşi aminteşte Anica Deicu. Alte filme bune în opinia sa au fost şi "SOS, Titanic!", spune Mariana, fiica sa. A fost bătălie mare la acest film. Fata operatorului îşi aminteşte că o prietenă dintr-un sat vecin, Râşeşti, a întrebat-o când ajunge filmul şi la Valea Grecului, că vrea să-l revadă. Pentru că filmul urma un adevărat circuit sătesc. "Cei de la Duda-Epureni, reşedinţa de comună, ne trimiteau nouă filmul, care apoi mergea la Păhneşti, apoi la Ghermăneşti, Râşeşti şi aşa mai departe, în toate satele comunei." Exista şi un plan de încasări, dar nu prea se respecta. "Uneori trimitea şi un film supliment, când nu făceai planul, trimiteau filme indiene, bune, care automat aveau încasări mari."
Tehnicianul Costică Deicu spune că nu regretă nimic din toată această perioadă, pentru că a făcut munca din plăcere. "Ne plăcea nouă, familiei noastre. Astea sunt satisfacţiile meseriei. Vă daţi seama câte filme am văzut din 1964 până la Revoluţie... Eram iubiţi în sat, eram şi noi amatori de filme. Eram bucuroşi că puteam să îi bucurăm şi pe alţii. Îmi aduc aminte că şi adulţii veneau în număr mare. Parcă acum îl văd pe «moş Chilug» cum spunea: «Mă duc la nepotul să văd un film!». Când dădeam drumul la măgăoaie (difuzorul), se aduna tot satul." Dar au existat proiecţii când în sală s-au aflat doar doi spectatori. Făcea şi sacrificii Costică Deicu. Veneau oamenii şi-l rugau. "Mă primeşti la film, n-am parale în 'esară. «Lasă, că ai să-mi dai tu»" Avea grijă nemaipomenită de aparatul său. "Aparatul trebuia întreţinut, curăţat. Dacă îl lăsai aşa, nu mai mergea filmul. După câte o proiecţie trebuie curăţat bine de îmbâcseala aceea care se depunea. Aveam patru role la un film de două serii şi două la o singură serie. Şi rolele trebuiau manevrate cu grijă. O serie dura o oră şi jumătate. Erau şi filme de patru ore." Sala de proiecţie a fost amenajată tot de operator. Cu acordul direcţiunii şcolii a făcut două găuri de a transformat o sală de clasă în sală de proiecţie de film. "Cu o daltă şi un ciocan am făcut găurile după ce am măsurat. Aparatul de filmat era pe o suprafaţă plană, avea o husă şi îl puneam pe o ladă."
Spectatorii de film mai făceau şi năzbâtii. Fumau înăuntru şi operatorul îi vedea şi îi dădea afară cu tot cu ţigară. "De asemenea, fiind uşa deschisă, încercau să intre fără să plătească. Aveam o oglindă şi-i zăream pe cei care nu plăteau. Mă duceam la ei şi se minunau că i-am zărit. «Se plăteşte, măi băiete, nu fără bani. Dacă vine un control, mă ia pe mine la rost, şi nu pe tine», aşa le spuneam. Singura persoană care intra gratis la film era fiul directorului şcolii, iar acesta era aproape nelipsit. Oamenii mai făceau şi stricăciuni, îmi amintesc odată că şcoala abia renovată au zgârâiat-o, făcând găuri, distrugeri." Spectatorii stăteau la film în cele câteva bănci pentru elevi care existau în acea sală. "Puneam bănci mai puţine, ca să încapă spectatori cât mai mulţi în picioare. Pe atunci oamenii n-aveau televizor, n-aveau nimic. Şi se dădeau în vânt după filme cu război, cu acţiune."
La început, lumea era într-un fel sălbatică. Aşa încât o femeie din sat, pe numele ei Budeanu, care a venit să vadă filmul, a avut un şoc. "Când a intrat în sală şi a văzut că pe ecran rula ceva, a ieşit repede, strigând: «Văleu, ce oameni îs aiştea că uite ce alghi (albi) îs!». Într-un fel, în viziunea ei, reprezentau «anticristul». A fugit săraca, că zicea că toţi oamenii aceia sigur trebuie să fie de partea Diavolului."
ZIZI ŞERBAN - CUPLETE, ADICĂ ARE PLETE?
Înainte de a începe filmul, cu vreo jumătate de oră mai devreme, se scotea difuzorul afară şi cânta muzica să adune oamenii pentru film. Se chema agitaţie. Şi operatorul punea diferite plăci de patefon la aparat şi aparatul mergea. Mai mult, el se ducea la Huşi şi căuta plăci de patefon deosebite. "În '89 erau plăci de vinil, benzi de magnetofon. Venea la directorul Cezar Popa şi-l întreba, se lăuda cu ele. Îi plăceau foarte mult. Odată a venit şi i-a zis: «Uitaţi-vă ce placă am cumpărat!». Pe copertă scria «Zizi Şerban - Cuplete». Era o cântăreaţă. Dar operatorul întreabă: «Este bărbat cu plete?»", îşi aminteşte directorul Cezar Popa. Toţi sătenii îşi amintesc că erau şi filme sovietice, unele bune, altele cu război, nerealiste, exagerate, propagandistice. Erau şi jurnale cu Ceauşescu. Abia de aici auzeau oamenii că Nicolae Ceauşescu le era preşedinte, că din altă parte nu aveau de unde să afle, că nu citeau mai nimic, ocupaţi fiind mai mult cu munca câmpului. Un sătean a fost invitat să vadă filmul Vandana, dar el a replicat mândru că ce, vădane n-a văzut el la viaţa lui... E plin satul de ele.
Era o zi ploiosă. Operatorul de film a ajuns devreme la şcoală, încălţat cu cizmele lui de cauciuc. Noroi până la genunchi. S-a curăţat la "răzătoare" şi a pătruns ca un împărat în cabina sa, fosta cancelarie. Şi-a derulat rolele sale îmbrăcate în peliculă. A scos difuzorul afară să se strângă lumea la film. Nu a venit nimeni. Brusc, l-a apucat nostalgia şi a pornit proiecţia. Cu el singur în sală. Urmărind filmul, se simţea şi el în interiorul unei alte lumi, una virtuală. Se făcea că era tânăr, necăsătorit. Nu avea nici grija copiilor. Locuia undeva la oraş şi se pregătea să se însoare cu o fată bogată, sânge de boier. Totul s-a întrerupt. Curentul electric furnizat până atunci s-a înecat undeva în noroi. Peisajul afară era dezolant. Şi-a luat "ciubotele" şi a plecat acasă. Seara a visat că a venit Revoluţia, că trebuia să predea micul aparat de proiecţie. Cum s-a şi întâmplat într-o toamnă la fel de ploiasă a anului 1993. Acum priveşte trist la televizor. Adoarme şi visează că e din nou operator de film şi proiectează filme şi nu ştie ce să facă, fiindcă e atât de aglomerat şi are spectatori mii. Costică Deicu a venit de curând la Iaşi să-şi oblojească beteşugurile bătrâneţii, dar nu a dat pe la Centrul Cinematografic ieşean. Va ajunge el vreodată să-şi scoată actele pentru o pensie decentă, dacă o putea. Dacă nu, urmăreşte un film, filmul bătrâneţii, în care se face că totul e perfect, are pensie, este sănătos şi va trăi aşa până la adânci bătrăneţe. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus o poveste adevărată. Povestea operatorului de film, a spectatorilor şi a unei lumi dispărute. Lumea filmului de la sate. Sfârşit.
