Cioplitor pentru Casa Poporului

În vara anului 1989, Benone Olaru, un tânăr de 23 de ani din Hunedoara, lucra împreună cu mai mulţi artişti la renovarea bisericii din Ghelari. Povestea lui seamănă cu scenariul unui film.

MUNCITOR LA FURNALE
La 16 ani şi o zi, Benone Olaru, un adolescent din Hunedoara, bate la uşa directorului Combinatului Siderurgic, Sabin Faur. Avea în mână o cerere de angajare. "Eram mic de statură. Când m-a văzut mi-a zis: «Măi, băiatule, ca să te angajezi îţi trebuie buletin. Tu n-ai nici 14 ani, iar ca să lucrezi aici trebuie să ai cel puţin 16 ani». I-am răspuns că am 16 ani şi o zi."

Adolescentul era altfel decât ceilalţi. Descoperise că îi place să deseneze. În fiecare zi, la pauza de masă făcea desene din imaginaţie sau după reviste. "Desenam indieni, cowboy, scene cu Rahan, apoi am făcut afişe cu James Dean, cu Bruce Lee. Multor tineri le plăcea să îşi pună în camere afişe, care nu se găseau la vremea aceea în România. Le desenam după fotografii mici şi câştigam bani, pe care îi cheltuiam la baraj, unde mergeam cu prietenii."
A rămas la Furnale doi ani, dar nu a mai rezistat acolo. Şi-a băgat lichidarea şi a plecat la Fabrica de Oxigen.


UN TALENT DESCOPERIT ÎN ARMATĂ
A plecat apoi în armată, undeva pe lângă Ploieşti. "Acolo am întâlnit o persoană care mi-a descoperit talentul. Stăteam în post de santinelă şi timp de trei ore mă plictiseam. Cu ajutorul unui briceag, dintr-un lemn, am făcut o şopârlă. Ani buni am tot făcut artizanal, figurine cu briceagul. Nu ştiam că există dălţi. Am vrut să dau şopârla cu lac, iar cineva m-a îndrumat la un meşter, care era angajatul unităţii. El făcea modele, dar şi lucruri artizanale. Era un bun lucrător în lemn. S-a uitat şi a zis: «Uite, eu lucrez de 30 de ani, dar m-am reuşit să dau atâta expresie figurinelor cum ai reuşit tu!». De la el am aflat că există facultate cu secţie de sculptură", povesteşte Benone Olaru.

După ce şi-a terminat stagiul militar, s-a întors la Fabrica de Oxigen. "M-am dus la examen în 1987 cu un creion la mine, fără să ştiu că se desenează cu cărbunele, sigur, nu ştiam multe lucruri. Mă pregătisem singur. După mi-am băgat lichidarea şi am plecat la Marmura Simeria", continuă Benone.


A FURA MESERIA
În acei ani, 90% dintre lucrările de la Marmura Simeria erau executate pentru Casa Poporului. Acolo se făceau capitele, coloane etc. În 1988 se făceau exterioarele şi se lucra din piatră de Podeni. "La început eram 40 de cioplitori, iar după doi ani eram 350. Lucram în acord indivi­dual. Salariul de baza era de 1.836 de lei şi ajunsesem să iau şi 9.000 de lei pe lună. Existau norme minime, iar cei care lucrau foarte mult erau numiţi spărgători de norme. Ajunsesem să muncesc 10-12 ore pe zi. Apoi, normatorii începuseră să taie din valoarea piesei. Se ajunsese ca pentru o piesă pe care o făceam în două săptămâni să luăm 4.000 de lei, iar după câteva săptămâni câştigam 1.000 de lei pe ea. Am reuşit să lucrez foarte repede, pentru că am căpătat experienţă. Erau câţiva cioplitori bătrâni care stabileau preţul, iar dacă reuşeai să găseşti alte metode să lucrezi mai repede decât ei, atunci era câştigul tău, dar exista riscul să-ţi şi taie din bani", rememorează Benone Olaru.

"A fost foarte greu la început. Şeful de secţie şi-a dat seama că am aptitudini, dar nu aveam scule, ci doar ciocanul de lăcătuş mecanic şi dalta de fier. Cu acelea lucram şi îmi dădeam peste mâini. Îmi curgea sânge. Era o problemă să îţi faci rost de scule, pentru că nu ne dădeau de la firmă. Un ciocan de pietrărie era atunci greu de găsit. Ceilalţi se amuzau. A venit unul mai şmecher şi mi-a zis: «Auzi, de ce nu iei tu un cleşte să ţii dalta cu el?». Asta a fost o lovitură şi m-am străduit să fac rost de scule, să învăţ. L-am întrebat pe acela cum să fac la o lucrare şi cum reuşeşte să o execute aşa de repede: «Te uiţi şi faci. Vezi modelul şi după el faci. Ce e aşa de greu?!». Mi-am dat seama că trebuie să fur meserie, să nu mai întreb nimic. Am lucrat şi lemn, iar asta m-a ajutat să găsesc scule pe care să le adaptez la piatră.

Aveam o daltă semirotundă cu care din câteva mişcări făceam o bilă foarte repede. Acum a venit el la mine: «Benone, dar cum faci tu aşa de repede?!». I-am răspuns «Te uiţi la model, îl vezi şi faci!». Au ajuns să mă aprecieze, pentru că făceam totul cu pasiune." Fiecare pietrar avea un poanson, un număr, pe care îl punea pe fiecare piesă lucrată. Însemnul era în zona de montaj, pus în zona care nu era vizibilă. Semnul era doar pentru ca, în eventualitatea în care nu era bună lucrarea, să ştie a cui era piesa, ca un fel de control. Apoi s-a trecut la lucrări pentru interioarele Casei Poporului. La Simeria se executau începând de la balustradă până la stâlpii care ieşeau în relief din perete, ce aveau caneluri, capitelul de sus, frizele, brâiele, tot ce era din marmură şi se monta pe perete.
"N-O SĂ INTRI NICIODATĂ!"
În paralel, Benone Olaru continua să înveţe pentru facultate. S-a mutat în căminul de nefamilişti al întreprinderii. Petrecea multe ore în Parcul Dendrologic, care era în apropiere. Şeful de secţie l-a ajutat cu un atelier pe care îl avea la o şcoală. La facultate erau patru-cinci locuri, dar un an examenul era pentru Bucureşti, iar în următorul pentru Cluj-Napoca şi mai exista o secţie de seral la Iaşi.

"La Marmura Simeria veniseră trei absolvenţi de la Iaşi, Rudi, Borni şi Miksa. Ei nu ştiau să cioplească. Eu le arătam să cioplească în marmură şi ei mie desenul şi modelajul. Era mult de lucru şi am vrut să îmi iau concediu de odihnă. Şeful nici n-a vrut să audă. Am zis că îmi iau o lună de concediu fără plată. Mai mult, primisem decizia să fiu maistru. Nu ştiam ce să fac, era un loc bun de muncă, doar controlai şi arătai cum se face. Am hotărât să plec şi mi-am dat demisia. Mi-au zis că mă primesc înapoi dacă nu intru, dar am răspuns că nu mă mai întorc de unde plec."

Cu economiile dintr-un an s-a dus la Bucureşti să se pregătească cu sculptorul Radu Aftenie. Prietenii mei mi-au atras atenţia să nu îi spun că ştiu să cioplesc, pentru că mă va pune la muncă. Bineînţeles că nu exista garanţia că voi intra. S-a întâmplat ceva. Mai erau trei-patru zile până la examen şi sculptorul a primit un telefon. Cineva îl ameninţa că îl dă în judecată, că îl bagă la închisoare, pentru că nu i-a terminat un monument fune­rar. Se certau rău. A început să fie agitat, dădea telefoane, nu găsea pe nimeni, erau toţi plecaţi. I-am zis că o fac eu. La care el: «Cum să o faci tu, că nu ştii să lucrezi piatră?». I-am spus că ştiu, că am lucrat la Marmura Simeria. A stat şi s-a gândit: «Nu ţi-aş da-o, că n-am încredere, dar nu am altă soluţie!».

Am pus o singură condiţie, cerându-i să mă lase în pace cât timp lucrez. A fost de acord, m-am apucat să lucrez, dar el se uita pe geam. Eu dau foarte tare în piatră şi s-a speriat că stric totul. Am terminat-o în două zile. «Eşti foarte bun! Tu meriţi să intri la sculptură, dar anul acesta nu intri, pentru că trebuie să îl bag pe fiul pictorului Ilfoveanu. Ai bani?». Pentru că răspunsul a fost negativ, a continuat: «Uite cum facem, tu lucrezi la mine tot anul şi strângem banii şi îi dăm la cine trebuie ca să intri la facultate». Mi s-a părut că trebuie să dau bacşiş şi i-am spus că aşa ceva nu fac. A răbufnit: «Băi, provincialule, aşa n-o să intri niciodată. Până când vrei să dai la facultate?». Am zis: «Până când o să calc pe barbă, dar lucrul acesta nu îl fac». «Toţi cei care sunt aici au intrat cu pile, cu bani». Dacă a văzut că am continuat aşa, mi-a spus să fac cum vreau. Nu am intrat nici în 1989 la facultate!"


LA BISERICĂ, LA GHELARI
Benone nu s-a mai întors la Marmura Simeria. L-a căutat pe părintele Florea de la biserica din Ghelari. Acolo, câţiva artişti lucrau la porţile de la intrare, care veneau sculptate, la uşile bi­sericeşti etc. Era foarte mult de lucru. "Părintele de la Ghelari, Florea, era un om extraordinar. Aveai impresia că stai de vorbă cu sfinţii. M-a angajat. M-am mutat într-un soi de chilie. Am început să lucrez cu doi artişti, absolvenţi de facultate, Horia Gherghina şi Dan Virgil. Eu am făcut uşa proorocului Ilie. Atunci am avut primul meu contact cu arta sacră. Părintele ne-a dat mână liberă. Mă trezea dimineaţa doar pe mine. Mai exista un grup de vreo cinci persoane care lucrau poarta cea mare, în frunte cu Marian Zidaru. Ei aveau alt regim. Părintele m-a rugat să lucrez cu Zidaru, m-a rugat să trec acolo, pentru că se scurseseră deja trei ani şi voia s-o vadă gata. Marian Zidaru mi-a zis că ei au un regim special, cu o masă pe zi, de post, rugăciune şi, în plus, trebuia să îmi las părul mare şi barbă. Am spus că accept doar ultima condiţie şi aşa am început să lucrez cu ei." A mai rămas la Ghelari până în 1990. A intrat la facultate, iar din 1996 locuieşte în Italia. A făcut zeci de lucrări, iar ultima este unicat în lume: fântâna Sfântului Ioan Botezătorul, din granit de Uruguay.