Congresul stagnării

Dacă ar fi să dau, după obişnuinţa vremii, Congresului o denumire ge­ne­rică, l-aş numi, fără ezitare, Congresul stagnării, al imposibilei renaşteri, al irosirii oricărei şanse de su­pra­vieţuire. Congresul a consacrat, într-un moment de mare cum­pănă, centralizarea absurdă şi agresivă a puterii în mâna unei singure persoane, autoinvestită, după o lungă perioadă de neputinţă şi la­şi­tate colectivă, cu dreptul de a dispune după bunul plac, fără limite sau oprelişti, de destinele ţării şi ale fiecărui cetăţean.

Lăsat de capul lui, Ceauşescu continua să strângă bani albi, fără să pri­­­ceapă că zilele negre au venit de mult, ri­dică de unul singur pro­duc­ţiile agricole, dar rămâne ferm la con­­vin­gerea că "soia" este singurul re­­me­diu îm­po­tri­va foamei, cârpeşte cu bani grei ţe­vile sparte ale centralelor electrice, ce­re populaţiei să se resemneze şi să lup­te împotriva frigului, în aşteptarea ano­tim­pur­i­lor călduroase, cu arma "jer­seului" în plus, făcându-se "alb" de mâ­nie ori de câte ori aude de o nouă is­­pravă a lui Gorbaciov pe calea trece­rii paş­nice de la socialism la capita­lism.
Deşi gradul de culpabilitate a oamenilor este evident şi esenţial diferit, amora­litatea devine cvasigenerală.

În afară de cei puţini care au avut curajul şi demnitatea să spună, răs­picat şi clar, "nu", cei mulţi şi cinstiţi în fond s-au ascuns în spatele unei poziţii duplicitare, relevând şi ea, în căutarea unei minima morales, care să-i justifice măcar în faţa propriei lor conştiinţe. Nesinceritatea devine astfel o regulă de conduită aproape a întregii noastre societăţi.

Muncitorii şi ţăranii, prost plătiţi, se fac că muncesc; inginerii şi cadrele de conducere din economie fac pe "managerii" au­tentici, dar, în realitate, îşi pierd timpul cerşind materii prime, materiale şi alte importuri sau organizează "ştiin­ţific" fluxul de producţie de la poarta de intrare în uzină la cea de ieşire, fără nici o şansă de retehno­lo­gizare; cer­ce­tă­to­rii, rămaşi fără do­­cumentare şi contacte inter­naţionale, se declară la ni­velul ştiinţei mondiale celei mai avan­sate, dar re-inventează produc­ţia artizanală şi abacul, acordând sprijin deplin "spionului", pentru ca în Ţara Românească să existe un singur savant de renume mondial; oamenii de cultură scriu şi recită poezii patriotice, compun ode, pictează cupluri proletare în vi­zi­uni princiare şi scene de vânătoare cu labradori ce seamănă cu Şarona şi Corbul, înainte de a fi sacrificaţi pe altarul răzbunării şi urii ira­ţionale; acasă scriu literatură de sertar, compun muzică dodecafonică, pictează tablouri suprarealiste ori devin autori de scenarii dramatice ce ţin de teatrul absurd; când nu sunt la "Comana" şi vor să scrie ceva împotrivă se adresează celor mici, dar, prinşi de cei "mari", îşi revin repede şi au demnitatea să nu-şi recunoască vina şi inteligenţa să-şi ceară iertare.

Cei cu grade pe umăr storc lacrimi la paradă când vorbesc de oastea română, "scut al apărării cuceririlor revoluţionare ale popo­ru­lui ro­mân", gata pentru orice sacrificii în apă­rarea Comandantului su­prem, dar se pregătesc să fugă, să-şi pună piciorul în ghips ori, dacă au rămas cinstiţi, să se sinucidă; o parte a odioasei nomenclaturi are, de frică, "curajul" şi inconştienţa să rămână, laşitatea să aprobe orice şi bunul-simţ să facă ori să încerce să facă altceva; judecătorii militari, autorii multor condamnări pentru in­fracţiuni împotriva securităţii statului socia­list visează, de fapt, să-l împuşte pe Ceauşescu, fără judecată, şi să-i condamne, pe ne­drept, pe o parte din ortacii lui; oa­menii de rând scandează de-ţi sparg timpanul "Ceau­şescu şi popo­rul", dar învăţaţi pe ascuns de la alţii să cânte, într-o noapte de Crăciun, "Ole, ole, Ceau­şescu nu mai e!"

Fără îndoială că această "isteţime", ce ţine tot de domeniul nesince­rităţii, al prefăcătoriei ori al fariseismului, nu face parte din însuşirile morale ale omu­lui. În condiţiile de atunci, însă, în care frica inoculată o lungă pe­rioadă is­torică şi transmisă din ge­ne­raţie în generaţie a paralizat multe inimi şi spi­rite, chiar dacă nu poate fi glo­rificată ipocrizia, trebuie cel puţin în­­ţe­leasă, deoarece, paradoxal, în li­mi­tele posibilului, a ur­mărit, în final, un bine relativ în raport de un rău absolut. Ce n-am înţeles şi nu voi înţelege vreodată este, dar, cum a fost posibil, mai târziu, ca cei care pretind că au avut în­tot­deauna o credinţă şi un Dumnezeu al lor să transforme o sfântă co­lindă, "O, ce veste minu­na­tă!" - închinată naş­terii şi creaţiei - într-o vulgară şi pă­gână odă a bu­cu­riei pentru pro­svlăvirea morţii, provocată prin fărădelege...
Îmi vine să-l cred pe La Rochefoucauld când spunea "Nos vertus ne sons, le plus souvent, que de vices deguises".
Fragment din volumul Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, Editura Albatros, Bucureşti 2000, p. 396-398