Dacă ar fi să dau, după obişnuinţa vremii, Congresului o denumire generică, l-aş numi, fără ezitare, Congresul stagnării, al imposibilei renaşteri, al irosirii oricărei şanse de supravieţuire. Congresul a consacrat, într-un moment de mare cumpănă, centralizarea absurdă şi agresivă a puterii în mâna unei singure persoane, autoinvestită, după o lungă perioadă de neputinţă şi laşitate colectivă, cu dreptul de a dispune după bunul plac, fără limite sau oprelişti, de destinele ţării şi ale fiecărui cetăţean.
Lăsat de capul lui, Ceauşescu continua să strângă bani albi, fără să priceapă că zilele negre au venit de mult, ridică de unul singur producţiile agricole, dar rămâne ferm la convingerea că "soia" este singurul remediu împotriva foamei, cârpeşte cu bani grei ţevile sparte ale centralelor electrice, cere populaţiei să se resemneze şi să lupte împotriva frigului, în aşteptarea anotimpurilor călduroase, cu arma "jerseului" în plus, făcându-se "alb" de mânie ori de câte ori aude de o nouă ispravă a lui Gorbaciov pe calea trecerii paşnice de la socialism la capitalism.
Deşi gradul de culpabilitate a oamenilor este evident şi esenţial diferit, amoralitatea devine cvasigenerală.
În afară de cei puţini care au avut curajul şi demnitatea să spună, răspicat şi clar, "nu", cei mulţi şi cinstiţi în fond s-au ascuns în spatele unei poziţii duplicitare, relevând şi ea, în căutarea unei minima morales, care să-i justifice măcar în faţa propriei lor conştiinţe. Nesinceritatea devine astfel o regulă de conduită aproape a întregii noastre societăţi.
Muncitorii şi ţăranii, prost plătiţi, se fac că muncesc; inginerii şi cadrele de conducere din economie fac pe "managerii" autentici, dar, în realitate, îşi pierd timpul cerşind materii prime, materiale şi alte importuri sau organizează "ştiinţific" fluxul de producţie de la poarta de intrare în uzină la cea de ieşire, fără nici o şansă de retehnologizare; cercetătorii, rămaşi fără documentare şi contacte internaţionale, se declară la nivelul ştiinţei mondiale celei mai avansate, dar re-inventează producţia artizanală şi abacul, acordând sprijin deplin "spionului", pentru ca în Ţara Românească să existe un singur savant de renume mondial; oamenii de cultură scriu şi recită poezii patriotice, compun ode, pictează cupluri proletare în viziuni princiare şi scene de vânătoare cu labradori ce seamănă cu Şarona şi Corbul, înainte de a fi sacrificaţi pe altarul răzbunării şi urii iraţionale; acasă scriu literatură de sertar, compun muzică dodecafonică, pictează tablouri suprarealiste ori devin autori de scenarii dramatice ce ţin de teatrul absurd; când nu sunt la "Comana" şi vor să scrie ceva împotrivă se adresează celor mici, dar, prinşi de cei "mari", îşi revin repede şi au demnitatea să nu-şi recunoască vina şi inteligenţa să-şi ceară iertare.
Cei cu grade pe umăr storc lacrimi la paradă când vorbesc de oastea română, "scut al apărării cuceririlor revoluţionare ale poporului român", gata pentru orice sacrificii în apărarea Comandantului suprem, dar se pregătesc să fugă, să-şi pună piciorul în ghips ori, dacă au rămas cinstiţi, să se sinucidă; o parte a odioasei nomenclaturi are, de frică, "curajul" şi inconştienţa să rămână, laşitatea să aprobe orice şi bunul-simţ să facă ori să încerce să facă altceva; judecătorii militari, autorii multor condamnări pentru infracţiuni împotriva securităţii statului socialist visează, de fapt, să-l împuşte pe Ceauşescu, fără judecată, şi să-i condamne, pe nedrept, pe o parte din ortacii lui; oamenii de rând scandează de-ţi sparg timpanul "Ceauşescu şi poporul", dar învăţaţi pe ascuns de la alţii să cânte, într-o noapte de Crăciun, "Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!"
Fără îndoială că această "isteţime", ce ţine tot de domeniul nesincerităţii, al prefăcătoriei ori al fariseismului, nu face parte din însuşirile morale ale omului. În condiţiile de atunci, însă, în care frica inoculată o lungă perioadă istorică şi transmisă din generaţie în generaţie a paralizat multe inimi şi spirite, chiar dacă nu poate fi glorificată ipocrizia, trebuie cel puţin înţeleasă, deoarece, paradoxal, în limitele posibilului, a urmărit, în final, un bine relativ în raport de un rău absolut. Ce n-am înţeles şi nu voi înţelege vreodată este, dar, cum a fost posibil, mai târziu, ca cei care pretind că au avut întotdeauna o credinţă şi un Dumnezeu al lor să transforme o sfântă colindă, "O, ce veste minunată!" - închinată naşterii şi creaţiei - într-o vulgară şi păgână odă a bucuriei pentru prosvlăvirea morţii, provocată prin fărădelege...
Îmi vine să-l cred pe La Rochefoucauld când spunea "Nos vertus ne sons, le plus souvent, que de vices deguises".
Fragment din volumul Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite. Imagini suprapuse, Editura Albatros, Bucureşti 2000, p. 396-398