Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În afară de periuţa de dinţi, copiii de la orfelinat nu aveau nici un obiect personal. Cum nici programul nu era personalizat: duminică toată lumea vedea "Lanţul amintirilor" sau "Vagabondul".
"Baie făceam o dată pe săptămână. Intram toată grupa la duşuri, ne ducea supraveghetorul, Dumitru Cojocaru zis «Băşinuţă», pentru că părea că aşa se propulsa. Mai erau şi alţi supraveghetori – moş Vasile Luca şi Mihai Cazacu, care bătea tot timpul şi zicea: «Nu te bat, scutur pijamaua de praf!». Erau nişte boi. Te băgai sub duş, dădea drumul la apă şi nici nu apucai să te uzi că o închidea. Apoi ne săpuneam pe uscat, la ordin: «Capul!», «Urechile!». Toţi ne spălam la unison. Supraveghetorul stătea la manetă, una singură pentru toate duşurile, dădea drumul la apă să zboare spuma şi baia se termina. O dată pe săptămână ne schimba aşternuturile, ca şi chiloţii sau izmenele. N-aveam hârtie igienică şi se lipeau de noi chiloţii, că trebuia să te ţii de uşă şi altul să îţi tragă chiloţii, ca să te poţi dezbrăca. Nu aveam nici un spaţiu privat. Personală ne era doar periuţa de dinţi. Hainele murdare erau adunate în mijlocul dormitorului, iar cele curate ne erau împărţite la nimereală.
Costumul de şcoală primit la începutul anului îl purtam mereu, inclusiv la cules struguri sau în tabără. Cine pleca în vacanţă acasă, îşi spăla acolo hainele. Ceilalţi le dădeau la noi la spălătorie. Un costum nu era niciodată spălat mai des de trei luni. De aia toţi fugeau de noi. Noi n-aveam apă caldă şi nu ne puteam spăla singuri lucrurile. Mai aveam şi bube pe faţă, încât cei din sat ne strigau «buboşii» sau «căminarii». Nu eram mai răi decât alţi copii, dar fiind grupaţi, se vedea altfel. Cu toţii, şi cei din sat, şi cei de la casa de copii, făceam aceleaşi prostii. Nu ne apăra nimeni, n-aveam la cine să ne ducem şi să zicem: «Tata, m-a bătut ăla.» Pe noi îşi refulau toate complexele lor de inşi rataţi."
La şcoala din sat, unde învăţau şi copiii de la casa de copii, erau doar câţiva suplinitori, restul erau calificaţi. "Ioan Michiu, teolog, studiase pe vremea regelui, era alcoolic, dar ştia atâta carte încât ne lăsa cu gura căscată. Noi ne băteam joc de profesorii beţi, îi pictam cu pastă de dinţi, dar lui nu-i făceam nimic. Suplinitoare mai era şi profesoara de rusă, soţia şefului de post. Profesorul meu de română, Rotundu, a devenit inspector de română, Iulia Andrieş, profesoara de desen, a devenit pictoriţă cu expoziţii şi predă la o facultate din Suceava. Dumitru Mocanu, fost profesor universitar, ne preda matematica. De învăţat, se învăţa.
Casa de copii nu era un spaţiu al gingăşiei şi duioşiei, nu te lua nimeni în braţe. Afectivitatea era un abur cu care veneam noi de acasă. Eram pe inventar, ca jocurile alea din dulapuri. Eram ca nişte bureţi, absorbeam orice sentiment. Emilia Stoica, profesoara de franceză, nu ţipa la noi şi toţi eram îndrăgostiţi de ea. Dar profesoarele astea stăteau câte un an, erau oameni prea buni ca să stea acolo mai mult de atât."
Viorel a început să fumeze la casa de copii. Era una dintre puţinele distracţii, alături de bătutul mingii şi vizionarea câte unui film, duminica. "Oamenii care locuiau lângă casa de copii nu mai apucau să-şi facă arpagicul, pentru că mereu săreau mingile noastre în straturi, şi noi după ele. Dar când îţi faci casă lângă benzinărie, te aştepţi ca într-o zi să explodeze. Când ai casă lângă şcoală, te aştepţi să sară gardul copiii. Totuşi, sadismul lui moş Crap nu l-am înţeles niciodată. Stătea la pândă şi tăia mingi. Mingea era scumpă pentru noi, dacă voiam una dădeam în schimb o pereche de bocanci la unul din sat. Eram inventivi la a obţine bani sau bunuri. Stăteam 80 în dormitor şi aveam un singur televizor. Locurile din faţă se cumpărau, pentru că doar vreo 20-30 din faţă apucau să vadă ceva. Televizorul se deschidea sâmbătă seara şi duminică, de dimineaţa şi până se termina «Albumul duminical». Îmi amintesc de Tarzan şi Teleenciclopedia. La internat ne uitam doar la meciuri. Altceva n-am văzut la televizor înainte de Revoluţie, dar nici n-am pierdut mare lucru.
La un moment dat, am participat la un concurs de cultură generală, organizat de Direcţia Judeţeană de Difuzare a Filmelor, ce avea tema «Lupta în ilegalitate a Partidului Comunist Român». Ne întreba cum s-a format partidul, cum au fost eroii arestaţi. Eu am învăţat din cărţi şi broşuri şi am câştigat concursul. Premiul a fost un permis gratuit pe şase luni la Cinema «Victoria» din Truşeşti, unde se dădea film în fiecare seară. Cei de la casa de copii nu m-au lăsat să mă duc, pentru că «asta înseamnă că trebuie să schimbăm tot programul». Am fugit o dată şi m-au prins, mi-au confiscat permisul. Aia a fost o barbarie, chiar dacă nu mă duceam la film, permisul ăla era ca o diplomă.
Duminica ne duceau grămadă la film. Aşa am văzut scena violului din «Răscoala» în clasa a IV-a, «Cobra se întoarce», film japonez cu karate, westernuri spaghetti. La filmele indiene, era sărbătoare: «Lanţul amintirilor», «O floare şi doi grădinari», «Vagabondul», «Articolul 420», «Vandana», «Domnişoara Noorie». Câte un film ţinea şi o lună, îl vedeam în fiecare duminică, ştiam şi cântecele pe de rost. Plânsul de la trei ani de telenovelă era comprimat în trei ore de film indian.
Filmele coreene şi ruseşti nu ne impuneau modele. Filmele comuniste nu aveau schema aia cu ai noştri şi ai lor, ca celelalte. Ne jucam de-a Piedone, nu puteam să ne jucăm de-a secretarul de partid. Modelele erau un pistolar, un poliţist. Ne vopseam bărbi cu cremă de ghete, ne puneam haine la burtă şi eram Piedone.
Acolo am fumat pentru prima oară – chiştoace. Noaptea ieşeam cu lanterna, adică un beculeţ legat de o baterie cu o sârmă, şi arestam chiştoace în faţă la frizerie. Dar parcă nu era nici o plăcere să fumezi chiştoace. Mai târziu m-am lăsat de fumat."
Instituţia încerca să-l scoată pe Dumnezeu din copii; dar credinţa şi cerbicia lor era uneori la fel de puternică precum a primilor martiri creştini. "Când plecam acasă în vacanţa de iarnă, cei care plecam, primeam indicaţia să nu mergem cu colindul. Profesorii din Truşeşti se întâlneau cu profesorii din alte sate pe la inspecţiile de grad şi îi mai informau ce copii au văzut umblând cu colindul. S-au luat bătăi îngrozitoare pentru că s-a aflat că s-a mers cu colindul. Necazuri din cauza religiei am avut şi eu, şi alţii. Tăticu’ era credincios, dar când a ieşit din spital, a devenit şi mai credincios. Fusese operat de trei ori pe creier; l-au trimis acasă să moară, dar s-a întâmplat o minune şi trăieşte şi acum. Casa noastră era la 21 de kilometri de Truşeşti, dar era greu de ajuns, trebuia să iei trenul apoi să mergi pe jos vreo 7 kilometri. Aşa că tata îmi scria scrisori pe care le încheia cu: «Te las în grija lui Dumnezeu» sau «Dumnezeu să aibă grijă de tine». Ce putea să facă altceva decât să se roage pentru mine? Toate scrisorile care veneau la copii erau citite în public în clasă. «Acum citim scrisoarea lui Viorel», spunea educatoarea. Nu exista secretul corespondenţei. Tata îmi povestea despre lucruri pe care nu le puteam înţelege decât eu. La sfârşit, când venea formula cu Dumnezeu, educatoarea zicea că sunt agent al misticismului şi obscurantismului. Asta pentru că în satul meu erau mulţi pocăiţi, dar eu eram ortodox, doar mergeam cu colindul. Luam invariabil bătaie după ce scrisoarea era citită.
Marcel Ciobanu, care a ajuns la casa de copii când era în clasa a IV-a, se scula noaptea, se punea în genunchi şi îşi spunea rugăciunea. Cineva l-a pârât şi a luat bătaie de la Amariei. Şi ăsta, ca un martir de la începuturile creştinismului, se ducea seara şi iar se ruga. L-am întrebat pentru cine se roagă şi mi-a spus: «Pentru mama, pentru tata şi să nu mă mai bată». Colindatul la noi nu era un act neapărat religios, mergeam mai mult pentru nuci şi covrigi, şi mai puţin pentru bani."
Cei norocoşi au putut nu să uite, dar să îşi asume experienţa de la casa de copii şi să meargă mai departe. "În 1990, am scris în ziarul Atitudinea un reportaj despre casa de copii. Nu se schimbase nimic, dar era prea devreme. Am mai fost şi în 1997, şi iar nu se întâmplase nimic, în afară că mutaseră casa de copii în fostele blocuri făcute pentru muncitorii care au lucrat la construirea fabricii de zahăr. Pe vremea mea, casa de copii ocupa fostele clădiri administrative ale raionului – tribunalul şi comisariatul. Am publicat o parte dintre amintirile mele de la casa de copii în ziarul Timpul, de la Iaşi, într-o serie intitulată «Copilărie în genunchi». Cam toţi de la casa de copii am ieşit cu complexe de inferioritate. Suntem retractili, puţin sociabili. Nu ne-a fost încurajată iniţiativa. Suntem timizi, greu adaptabili. Cei mai norocoşi am putut trece un pic peste ele."
