Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Generalul de brigadă Aurel Rogojan rememorează pentru Jurnalul Naţional într-un serial, începând de astăzi, momentele - cheie ale anului 1989, aşa cum au fost ele receptate în centrul de comandă al Departamentului Securităţii Statului.
În acel an, Aurel Rogojan (locotenent-colonel) era împuternicit la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al Departamentului Securităţii Statului, în care calitate îi revenea şi atribuţiile de secretar al Consiliului de Conducere al DSS. Anterior, între anii 1977-1985, a fost şeful de cabinet al generalului-colonel Iulian Vlad, cel care conducea din octombrie 1987 Securitatea Română.
Din această poziţie a fost martor la operaţiunile specifice frontului din umbră şi a trăit anul 1989 cu intensitatea celui care a avut acces la secrete teribile şi astfel amintirile sale sunt extrem de valoroase pentru cercetători şi istorici. În episodul din acest număr generalul de brigadă Aurel Rogojan redă atmosfera acelei perioade, din perspectiva principalelor evenimente, aşa cum a resimţit-o ca ofiţer al DSS.
Anul operativ 1989 a început cu o trădare. Şeful sectorului spionaj în spaţiul european de limbă germană, Liviu Turcu, se foloseşte de ocazia unei misiuni externe pentru a se preda CIA. Era punctul terminus al trădărilor post-pacepiste, care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari decât cele determinate de marşrutizarea politică ( n. r. - termen folosit în domeniul serviciilor de informaţii şi care înseamnă orientarea unui agent către un alt obiectiv decât cel avut până la momentul respectiv) a lui Pacepa în braţele spionajului şi contraspionajului Statelor Unite ale Americii.
În Centrala Spionajului Român, generalul Aristotel Stamatoiu a încercat să "tragă de timp", amânând, de comun acord cu şeful contraspionajului extern, generalul Ioan Moţ, raportarea exactă şi completă a evenimentului contrainformativ de o gravitate excepţională. Ei, probabil, sperau că Liviu Turcu are de depăşit vreo situaţie de risc, după care se va întoarce. Verificările ulterioare aveau să scoată în evidenţă serioase incompatibilităţi ale lui Liviu Turcu cu sistemul de valori şi disciplina specifice spionajului. De la noi sau de aiurea.
Anterior se mai consumase un alt act de trădare, al unui operativ de rang mediu din contraspionajul extern, care a răspuns succesiv de mai multe spaţii ocidentale şi cunoştea o parte însemnată a sistemului contrainformativ extern, cu greu reconstituit după trădarea lui Pacepa şi repararea unora dintre erorile deciziilor luate imediat după această gravă trădare.
Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc, cum nu se putea mai prost, tocmai în perioada şedinţelor de bilanţ anuale. Tăvălugul analizelor şi evaluărilor critice ale şefului DSS, generalul Iulian Vlad, a spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul şi contraspionajul extern, care au fost puşi la colţul penitenţelor.
Au fost însă şi succese. Menţionez doar două dintre cele mai remarcabile: căderea reţelei KGB condusă de Vladimir Volodin, şi prinderea în flagrant a unui funcţionar superior, cu rang diplomatic, din Ministerul Afacerilor Externe, pentru trădare prin transmitere de secrete în favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu, şi compromisese şi vreo două duzini de ofiţeri acoperiţi. Faptul că Securitatea română a avut în acele momente curajul să înfrunte concomitent cele două mari puteri ale spionajului, a constituit un fapt cu totul deosebit şi fără precedent în istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată şi aspru pedepsită, începând din decembrie 1989.
Tot la începutul anului 1989, în prima săptămână a lunii martie se produce un eveniment cu impact politic, mai cu seamă internaţional - "scrisoarea celor şase". Acţiunea a fost descoperită şi conţinutul scrisorii prezentat lui Nicolae Ceauşescu, înainte de a deveni public, prin intermediul postului de radio BBC. Ceea ce înseamnă că scrisoarea, al cărei text fusese doar convenit de Silviu Brucan cu ceilalţi semnatari, nu trebuia neapărat să fie trimisă din ţară... Ea îşi aştepta doar semnatarii.
După cum a început anul 1989, era evident că sistemul nu va mai rezista multă vreme, deoarece acesta devenise global vulnerabil, încât nu mai putea fi securizat, atât faţă de avalanşa şi iminenţa ameninţărilor, cât mai cu seamă faţă de propriile slăbiciuni.
În aprilie 1989, o Plenară a CC al PCR, care putea să rămână memorabilă, eşuează din cauza ambiţiilor autarhice ale lui Nicolae Ceauşescu, pe care izolarea în care a fost aruncat de "prietenii" ce odinioară l-au ridicat pe piedestalul recunoaşterii internaţionale, l-a împins la decizii necugetate. El a anunţat, triumfalist, rambursarea întregii datorii externe, un efort formidabil, care era compensat de un considerabil excedent al rezervelor valutare, precum şi de importante debite ce urmau a fi încasate de la unele state exportatoare de ţiţei, dar nu da de înţeles că va diminua rata acumulării în favoarea consumului. Dimpotrivă, ofensează organismele bancare internaţionale cu un proiect de înfiinţare a unei bănci de investiţii şi dezvoltare a lumii a treia, sperând, totodată, să ia locul deţinut cândva de Tito în fruntea "ţărilor nealiniate".
În acelaşi timp, exploatând vulnerabilităţile tot mai accentuate ale Uniunii Sovietice şi speculând agitaţiile din Basarabia, simulează un denunţ al Pactului sovieto-german "Molotov - Ribbentrop" şi, scontând că se va face temut unor inamici tot mai agresivi, agita voalat ameninţarea nucleară, respectiv că România dispune de capacităţile necesare producerii armei atomice. Ceauşescu părea să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic! Dar nici pe el nu-l mai luau mulţi în seamă. Am primit consternaţi şi dezamăgiţi acele veşti proaste, fiindcă cea bună şi aşteptată era liberalizarea consumului intern, destinat creşterii nivelului de trai, sub toate aspectele.
Cunoscuta revistă internaţională Paris Match continua să dedice numere speciale fostelor case regale din ţările în care monarhiile au fost abolite. Pentru a nu fi surprinşi de numărul dedicat Casei Regale a României, s-a solicitat memorandumul monitorizării realizate de sectorul de informaţii externe responsabil de problema regală. Rezultatul a fost dezolant. Cetăţeanul-rege, întrucât "era un rentier viager la locul lui", beneficiar al înaltului şi rarisimului ordin sovietic "Victoria" ( fuseseră acordate doar vreo patru exemplare şefilor de stat străine), nu constituia o ameninţare. La dosarul problemei regale nu exista nici măcar o fotografie a reşedinţei din Elveţia...
O grupă operativă constituită "ad-hoc" mimează o misiune de recunoaştere, angajează "în privat" un fotoreporter profesionist, care realizează un album documentar, iar un "veteran" al Casei Regale reconstituie şi o schiţă a principalelor utilităţi interioare.
Membri ai "Comitetului Naţional Român" din SUA, un aşa-zis guvern în exil al României, pe care Departamentul de Stat se ferea să-l recunoască, sunt "talonaţi" (termen din tabela de codificare a informaţiilor folosit pentru desemnarea acţiunii de "exploatare informativă"), iar "cercetătorii" dau asigurări că Majestatea Sa şi Guvernul din exil nu manifestă disponibilităţi de racordare la vreunul din principalele curente ale transformărilor politice în curs la nivel strategic global, pe care de altfel nici nu le prea înţeleg, lipsindu-le contactele şi informaţiile necesare. Numai în parte adevărat.
Mesajele Regelui Mihai I au fost adesea în consonanţă cu tendinţele evenimentelor. Mai mult chiar, fusese pus în circulaţie un program promonarhic modern, în parte ancorat în realităţile interne, în numele unui Partid Naţional Ţărănesc reformat, despre care ulterior, în anii '90 nu s-a mai auzit nimic. Dimpotrivă, partidul cu numele respectiv, reînfiinţat în decembrie 1989, nu a făcut deloc dovada capacităţilor de a se adapta noilor realităţi. Ceea ce dă de bănuit că acel program a fost opera unui serviciu special, care miza pe readucerea monarhiei şi a mişcării naţional-ţărăniste în planul opoziţiei active faţă de regimul politic existent în România anilor '80.
Că aşa au stat lucrurile, avea să o dovedească şi teribilul eşec al unui redutabil, dar şi rutinat serviciu străin, de a finanţa, în numele lui Ion Raţiu şi al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu cca. 1.125.000. lei (o sumă impresionantă la acea dată) o mişcare de rezistenţă naţional-ţărănistă. Combinaţia imobiliară prin care urma să fie autohtonizată suma respectivă a căzut, banii fiind făcuţi venit la bugetul statului român. Cauza eşecului a fost transferată, de către serviciul de informaţii respectiv, asupra inabilităţii şi dicutabilei bune credinţe a unui important personaj al proiectatei rezistenţe, ceea ce a generat suspiciuni, neîncredere şi destructurarea întregului plan de acţiune.
Cazul menţionat ne aminteşte de "operaţiunile britanice de război politic" duse prin intermediul Ministerului Afacerilor Neonorabile - Departamentul Operaţiunilor Executive Speciale - în anii '43-'44, când se mai încercase finanţarea unei rezistenţe ardelene, dar cum agenţii SOE nu au adus şi un credenţional semnat olograf de Winston Churchill, liderul politic pe care s-a scontat, a mai "pertractat" şi, în cele din urmă, a declinat oferta...
Dovedind un fair play de adevărat gentlemen, Ion Raţiu, după ce a revenit în ţară, a dorit să-l cunoască pe ofiţerul de securitate din spatele operaţiunii şi să-l asigure de respectul şi aprecierile sale pentru faptul de a fi fost mai bun decât "diplomaţii de la M.I.-6 ".
Aurel Rogojan
Citește pe Antena3.ro
