Dacă n-ai Vegeta, poţi prepara Leveta!

Un produs alimentar care avea o mare căutare era Vegeta. Nu găseai să dai cu tunul! Doar la negru. Dar de unde?

Într-o zi, m-am văitat unei colege de faptul că nu găsesc ticălosul de praf, ea mi-a spus sub pretenţia păstrării secretului că o cunoştinţă de-a ei face singură Vegeta, pe care o vinde la kilogram, că este foarte bună, că e naturală, că a văzut-o cum o face.

"Dacă vrei, îţi fac rost de 250 de grame şi, dacă ţi se pare bună, îmi zici şi-ţi mai aduc", îmi zise ea ispitindu-mă. Am acceptat, i-am dat banii, mai puţin cu zece lei decât cea originală, pentru 250 de grame, şi m-am pus pe aşteptat o noapte întreagă, timp în care mi-am făcut tot felul de gânduri.

Cum am ajuns la birou, apare colega cu o cutiuţă. "Să-mi spui dacă ţi-a plăcut", îmi mai zice şi dispare urgent. Desfac cutiuţa şi încep a mirosi, ca să-i descopăr un defect de miros. Aş! Mirosea foarte bine, a legume adevărate. Îmi torn în palmă puţin praf. Hm! Arăta foarte bine! Am ronţăit o bucăţică mică de morcov. Era sărată, uscată bocnă, dar morcov! Fragmente de frunze verzi de pătrunjel! Îmi plăcea şi faptul că nu era nici urmă de cristale ciudate printre ele.

Cum am ajuns acasă, am pus de o supică de cartofi, aşa, doar de două rânduri, ca să probez minunea. Am pus două linguriţe din noua Vegeta şi am constatat că sporise mult gustul supicii. Le-a plăcut şi copiilor.
Îmi încolţise un alt gând: să pun mâna pe reţetă! Musai, altfel nu mai am somn şi stare. Încep să-mi fac planuri. Trebuie să o determin pe colegă să-mi facă rost de reţetă. Uşor de zis, greu de făcut!

Timpul trecea, vremea se răcea şi legumele dispăreau pe rând, iar eu nici pomeneală să fac rost de reţeta minune. Într-o dimineaţă, o acostez pe colegă şi-i spun că trebuie să-mi dea şi mie reţeta cu pricina. Văzându-mă aşa de înverşunată, îmi zise: "Bine, mă! Îţi dau reţeta, dar trebuie să vii la mine să te învăţ cum să faci. Şi nu mai spui la nimeni!" I-aş fi promis marea cu sarea pentru aşa o reţetă, şi am aranjat să ne vedem în prima zi de sâmbătă liberă. Mi-a dat o listă cu ce trebuia să cumpăr, ca să o pregătesc chiar sub îndrumarea ei.

Am cumpărat: patru legături de pătrunjel verde, două kilograme de morcov, patru bucăţi mari de ţelină, un kilogram de varză albă deasă, o jumătate de kilogram de conopidă, patru ardei graşi mari, o jumătate de kilogram de ceapă şi două bucăţi mari de păstârnac. Toate astea erau pentru o porţie, sau o tranşă. Cu sacoşele pline m-am prezentat la colega mea acasă şi am sunat. La uşă a venit o femeie de vreo 40 de ani, care m-a privit de parcă mă cunoştea de multă vreme. Ne-am dus direct în bucătărie, unde colega mea se pregătise pentru lecţia de bucătărit pe care avea să mi-o predea.

Ne-am apucat de curăţat legumele, apoi le-am dat prin maşina de tocat şi le-am pus într-un lighean. Le-am adăugat o jumătate de kilogram de sare grunjoasă şi le-am amestecat bine. La faza asta, femeia necunoscută mie mi-a zis că trebuie să le las 24 de ore, adică până a doua zi, ca să se pătrundă de sare. Înciudată, n-am mai stat nici la cafea şi am plecat acasă. Toată noaptea am visat numai prădători, de toate neamurile, care atentau la ligheanul în care erau legumele mele.

A doua zi am plecat de la serviciu împreună cu colega şi imediat ce am ajuns ne-am apucat să stoarcem printr-un tifon legumele, care se înmuiaseră de sare. După ce am făcut treaba asta şi din grămada de legume nu mai rămăsese decât una cât o minge de fotbal, colega mi-o îndesă într-o oală şi-mi zise să i-o înapoiez a doua zi. Îmi zise că trebuie să le întind la uscat, pe hârtie, la umbră, dar că se poate usca foarte bine în frigider, pe primul grătar, trebuie doar să răscolesc de câteva ori zarzavatul pentru a se usca uniform. În frigider se usucă mai repede şi ingredientele nu-şi schimbă culoarea, îmi mai zise ea şi eu zburai pe uşă cu preţiosul guguloi de zarzavat.

În trei zile se uscase, în frigider şi obţinusem minunea de Leveta, aşa că nu mai trebuia să cumpăr, şi unde mai pui că aveam ceva fără conservanţi.